Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
190 ANTAL GYÖNGYVÉR
“Sic agit humanis divina potentia rebus Ut vitium poena penset ubique pari.” (663) (Totuşi, sufletul pios nu stăruie în această perspectivă, ci o întoarnă în milă creştinească, în caritate, certându-l şi pe baronul Logus pentru versurile sale crude împotriva aceluiaşi Katzianer, printre altele, punându-i în vedere un autentic memento mori.) În virtutea preceptelor creştine, din unele versuri olahiene răsună vocea episcopului care condamnă moartea prin suicid, considerând-o nefirească şi violentă. Prietenului astfel stins din viaţă, lui Ursinus, i-l dă exemplu pe Socrate, opunând, totodată, vieţii cereşti, meritate prin îndelungată suferinţă, pe cea de pe tărâmul Styxului, care le revine celor ce-şi curmă viaţa dată de Dumnezeu:
“ Ducit ad astriferam tolerantia longa malorum, Ad Stygiam ducit mors violenta viam.” (664) În schimb, scriitorul pune personajul titular al prozei sale istorice să rostească, într-un moment extrem, o frază în care asumarea luptei, a morţii părând iminente (eşecul a fost prevestit!) în câmpiile catalaunice, s-ar putea considera că aduce, întrucâtva, cu un suicid: “Satius semper habitum est, et
într-un personaj literar omniprezent, această atitudine nu este singulară, iar un atare sfârşit vitejesc este sinonim cu demnitatea. Însuşi regele, însoţit de gândul devastării taberei sale de către aliaţii victorioşi, dă poruncă să fie mai degrabă incinerat de ai săi pe un morman de şei decât să cadă pradă duşmanului: “Aperit […] proinde monere eos […], ut ignem illi subiiciant; elegisse se suorum magis opera mori, quam per summam ignominiam, in hostium venire servitutem” (666). În cele din urmă, Atila îşi află sfârşitul mult mai puţin glorios, însă, pentru cinstea dobândită în războaie, hunii îl jelesc ca pe cel mai bun din rândul lor, iar fastul înmormântării sale, în spirit scitic, precum şi doliul, abţinerea lor îndelungată de la orice manifestare de bucurie, dovedesc că pierderea regelui este din greu resimţită: “Sicambria
urma celui săvârşit poate fi gloria şi un mormânt marcat de un obelisc, ca în cazul lui Attila, o urmă funerară sau scrierile şi amintirile aceluia. Epitafurile lui Erasmus vorbesc despre acestea din urmă; la fel şi cel al lui Alexander Brassicanus:
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 191
“Hoc igitur frigidum recubat sub marmore corpus, Vivit his animus quae monimenta dedit.” (668) În amintirea fiinţei dragi, cei îndoliaţi păstrează uneori mute efigii, zăloguri ale adevăratei iubiri, care nu se stinge prin moarte:
“Foemina, quo defers mutum sine nomine truncum? Haec quando vixit cuius imago fuit? Haec fuerat dulcis facies mihi grata mariti. Aedes adporto pignora grata meas.” (669) Dacă menţionatului personaj shakespeareian al Tragediei spaniole îi este indiferentă părăsirea acestei lumi “în care numai răul [55*] e stăpân” (670), poetul valah mărturiseşte că, prin moarte, fratele său a evitat pângărirea convingerilor sale, într-un secol într-atât încercat de vicisitudini:
“[…] Evitaverit Hoc perfido et nefario nunc saeculo Mores suos corrumpere. “ (671) Considerând panorama socială a timpului, însuşi Machiavelli îndeamnă la rău, apreciindu-l necesar într-o lume coruptă: “Dacă oamenii ar fi cu toţii buni, preceptul meu n-ar fi bun, dar, întrucât sunt săi şi nu-şi ţin cuvântul dat, nici tu ne trebuie să-l ţii faţă de ei. […]. Un principe trebuie […] să nu se îndepărteze de ceea ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă răul” (672). Iar Campanella, comentându-şi Sonetele profetice, găseşte izvorul relelor, ca şi în capodopera sa, în proprietatea privată: “toate relele vin de la al meu şi al tău “(673). O tristă cugetare a lui Olahus deplânge prezenţa răului în viaţa umană:
“Dum vivimus subiecta fit vita omnibus Periculis, afflictionibus, malis, Sed morte solvuntur pericula omnia.” (674) Răul determină dispariţia fizică; stoica lui suportare duce la viaţa veşnică a spiritului:
“ Ducit ad astriferam [viam] tolerantia longa malorum.” (675) Însă nici chiar sufletul de episcop al lui Olahus nu reuşeşte întotdeauna acceptarea îndelungatelor încercări ale vieţii, ci înalţă către ceruri, în deznădejdea sa, ruga de a nu mai fi copleşit de rele:
Heu a mortibus anxiisque damnis!” (676) Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|