Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
210 ANTAL GYÖNGYVÉR
Incredibile cuvinte, demne de Savonarola, împroaşcă pana poetului la adresa viitoarelor mame – mai josnice, în ochii lui, decât animalele – care sunt robite poftelor cărnii:
Forţa invectivă a poetului poate concentra într-un singur distih ridiculi- zarea şi satirizarea fanfaronadei, a goalei solemnităţi a laşităţii şi neîndemâ- nării, precum şi a vanităţii:
Personificând nesaţul acaparator, Olahus arată, în Imnul de mulţumire, gravele consecinţe ale acestei porniri vicioase a omului:
“O, crudelis amor lucri, mortalia corde Quo rapis et vexas ambitione gravi? Tu subvertis opes claras, ingentia regna, Es quoque pestiferi causa futura mali. Pullulat e gremio turpis contentio, bellum, Odia, contemptu, iurgia faeda tuo. […] Tu facis eximios armis concurrere reges Mortalesque animos sub tua iura vocas.” (773) Cu tot spiritul lor războinic, scriitorul vede în huni un neam care se îngrijeşte ca nimic din tarele umane să nu dăuneze comunităţii lor; în afara celor şase căpetenii, hunii îl desemnează pe Kadár drept apărător al ordinii, judecător şi pedepsitor al celor porniţi pe calea pierzaniei; dintre aceştia, pe hoţi hunii îi urăsc de moarte: ”[ut] flagitiosos, sicarios, praedones, maxime vero fures, qui Hunnis aeque ut hostes sunt exosi mulctaret” (774). Pedepsele aplicate pentru abaterile de la legile obştii sunt de o cruzime fără egal: “Is, quem atrocius unire vellent, cultro medius discindi; is vero qui poenam morte leviorem esse putarent, in perpetuam servitutem redigi deberet” (775). Descendenţi direcţi ai hunilor, secuii duc la extrem pedeapsa cuvenită NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 211
celui care, din laşitate, nu se ridică împotriva duşmanilor: “direptis ipsius facultatibus ac rebus, domum funditus demoliuntur. Et si eius copiam habere possunt, occidunt” (776). Însuşi Attila, printr-un de două ori ironic destin, scăpând din vâltoarea şi primejdia războaielor, îşi va găsi sfârşitul în patima băuturii şi a amorului (“vino et venere immodica etiam adolescentibus periculosis, nedum seni” (777)) – aceasta, în pofida menirii sale de a spăla păcatele [63*] oamenilor. Dacă viciul generează, în plan social, corupţie, din perspectiva religiei, el este echivalentul păcatului, pe care omul îl poate preveni prin supunere la legile morale a căror elaborare – în opinia lui Salutati, îl face asemănător lui Dumnezeu, creatorul legilor naturale (778). Steuco şi Rabelais văd în păcatul originar însăşi înstrăinarea omului de divinitate (779), căci, aşa cum arată şi Doni, “păcătos după Adam, [omul este] condamnat la mizerie, zădărnicie, moarte” (780). Păcatul cărnii, care decurge – după Bruno – din condiţia umană, poate fi convertit, prin căinţă, în “dragoste fierbinte de lucruri sublime” (781). (Petrarca văzuse păcatul până şi în casta lui iubire pentru Laura (782).) Cunoscător al voinţei divine, prorocul gal din opera lui Olahus aminteşte noianul de păcate pentru care Dumnezeu abate peste creştinătate cumplita urgie hună: “Non sis nescius, Deum ipsum ob flagitia sui populi irritatum
biciului divin stârnit de păcatul lumesc apare şi în versurile lui Olahus:
Cunoscând acest lucru, cetăţenii din Rhemi speră ca, prin revenirea la o viaţă curată, prin răscumpărarea păcatelor, să fie salvaţi de la supliciul pricinuit de huni: “Compertum nobis [est] […] hanc omnem calamitatem Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|