Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
216 ANTAL GYÖNGYVÉR Aceaşi imagine o oferă şi prefaţa Hungariei, unde depărtarea de locurile natale estompează acuitatea amintirilor şi iscă doruri, nu înstrăinare:
Iar prietenul său Erasm nu va mai apuca să-şi revadă patria, autoexilat din calea fanatismului în diferite colţuri ale Europei şi stabilit, în cele din urmă, la Basel:
Pribegia lui Erasm este, însă, acoperită de glorie: Luther îi cere sprijinul Henric VIII şi Francisc I îi caută prietenia, trei papi corespondează cu el şi cinci universităţi îi pun la dispoziţie catedre. El însă, se teme să-l primească pe Ulrich von Hutten, fugarul a cărui luptă pentru o patrie germană unită fusese înfrântă. Într-o lume a pribegiei, un alt mare alungat al Germaniei şi Elveţiei este Thomas Murner. În Franţa, Clément Marot este exilat până ce abjură calvi- nismul; portughezul Camoës este trimis ca soldat în Indii, prin uneltiri; în Spania, Garcilaso de la Vega e surghiunit pentru motive minore; exilat, Come- nius al Poloniei rătăceşte în taină prin Boemia din pricina spaniolilor; ducând o viaţă incredibil de zbuciumată şi contradictorie, italianul Benvenuto Cellini este un “geniu incult” (804) exilat, dar ocrotit de doi papi şi un rege, iar prigonitului Campanella tot un papă, Urban VIII, îi este mântuirea. Această epocă de încercări, în care relativitatea perspectivei poate anihila valori sau rătăciri printre patrii spirite strălucite seamănă multă suferinţă [66*] în făptura umană. Într-atât, încât se scriu tratate despre suferinţă şi durere. În De dolore, Porzio este preocupat de natura spirituală a durerii, care o secondează pe cea corporală; Giovan Battista Gelli vede nobleţea umană în suferinţă, ca şi Bruno, care consideră că suferinţa şi munca definesc demnitatea omului şi care distinge între pătimirea mărginită – sensibilă – şi cea în slujba divinităţii – eroică. Iar Boccaccio observă că, datorită suferinţei, lucrurile sunt preţuite mai mult. Urmărind atitudinea lui Nicolaus Olahus faţă de marile încercări ale vieţii, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 217
în necuprinsele suferinţe care l-au urmărit în destinul său personal sau care s-au răsfrânt asupra lui prin istoria vremurilor, se poate constata o uimitoare putere de resurecţie lumească, izvorâtă din înţelepciunea omului consacrat bisericii, din înţelegerea superioară a condiţiei umane. Nu resemnarea îi însoţeşte suferinţa, ci setea de a găsi limanul salvator, petecul de senin pe cerul mereu acoperit. Suferinţa îi copleşeşte sufletul, inima îi sângerează, degetele i se frâng frământate de chin, însă ochii înlăcrimaţi caută cu pioşenie zenitul. Nenorocirile sunt covârşitoare, dar crisparea se dizolvă pe nesimţite într-un fel sau altul, căci însăşi neputinţa de a se împotrivi celor implacabile îl mână, îl poartă spre depăşirea lor. Epitaful conceput doamnei Clara este un argument în acest sens:
Moartea fratelui sfâşie inima poetului; dar atât de coruptele vremuri îl fac să se bucure că Matheus nu le-a apucat:
“Partim dolor me retinet, partim quoque Laetor, quod evitaverit Hoc perfido et nefario nunc saeculo Mores corrumpere.” (806) Această dedublare înseamnă apusul parţial al înseşi propriei sale fiinţe:
“[…] Magno crucior pressus sine fine dolore Et mea languescens pectora torpor habet. Occidit, o, animae fato pars altera nostrae Altera quae superest victa dolore iacet.” (807) Dar naşterea finului său aduce în inima poetului lumina vieţii, permutând, ca la Petrarca, suferinţa în bucurie. În această alchimie a trăirilor, călăuză îi este divinul Phoebus:
Carminibusque novum concelebra puerum. Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|