Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
220 ANTAL GYÖNGYVÉR [întrucât] teatrul elisabetan îi acordă omului funcţia justiţiară a divinităţii” (819).
De personajele elisabetane se apropie sora lui Nicasius, fecioara Eutropia, care, martoră deznădăjduită a groaznicei morţi a iubitului ei frate, şi, totodată, iminentă victimă a pornirilor bărbăteşti ale hunilor, îşi arogă rolul justiţiar, orbind cu propriile-i mâini pe ucigaşul episcopului, devenind – din voia Domnului, crede ea – un alt bici al lui Dumnezeu: “«Deus virtutis et pudicitiae
Personajul olahian cel mai aprig mânat de patima răzbunării este, însă, regele hun; posedat de această oarbă călăuză, el determină la sângeroase meandre istoria lumii, scriitorul urmărind atent cauzalitatea evenimentelor. De îndată ce este ales rege, deşi hunii repurtaseră, în cele din urmă, asupra romanilor lui Maternus şi a germanilor lui Detricus, o răsunătoare victorie la Kesmaur, dobândind nestingherita stăpânire a Pannoniei, Attila hotărăşte să atace popoarele care îi sprijiniseră pe romani, după cum şi comandanţii acelora răzbunaseră înfrângerea suferită la atacul nocturn al taberei lor de la Potentiana, când hunii i-au surprins nepregătiţi, trecând Tisa şi, pe burdufuri, Dunărea. Şi astfel, toate evenimentele devin o înlănţuire vindicativă. Cum Maternus administrase, în afara Pannoniei şi Iliria, Moesia, Achaia, Mace- donia şi Tracia, după uciderea lui pe câmpul de luptă, Attila porneşte răzbunător împotriva acestor provincii: “Imperio accepto, agitabatur indies magis ac magis cupiditate regni sui proferendi et eos populos, quorum auxilio Maternus contra se ac suos bellum gesserat invadendi, iniuriaeque acceptae vindicandae. Statuit igitur Illyriam, Mysias, Achaiam, Macedoniam et Thraciam, qui Materno milites auxiliares antea miserant, primo quoque tempore adoriri. […] Memor igitur Atila […] horum ope magnam genti Hunnicae stragem illatam, eorum provincias summa invadens alacritate diripit, vastat ac late populatur” (821). Pentru huni, cea mai dureroasă filă a istoriei este scrisă pe câmpiile catalaunice. Pentru a spăla dezonoarea acelei înfrângeri şi pentru a răzbuna ştirbirea gloriei lor, Attila nu are linişte până nu găseşte momentul prielnic unei revanşe. Moartea lui Aëtius îl lasă fără egal în arta purtării războiului şi pune Italia sub semnul forţei vindicative a necruţătorului rege hun: “Memoria repetens stragem suorum Catalaunicam, ea volvere animo, meditari ad id totis viribus incumbere, omnes vias artesque quaerere, quibus iniuriam illius cladis vindicare posset. Inter haec, accepto de Aëtii morte nuntio, ratus […] neminem iam superstitem esse, qui suis viribus par esse posset, statuit primo quoque tempore Italiam invadere”. (822) Cu toate acestea, soldaţilor NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 221
săi le vorbeşte mai ales despre bogăţia Italiei şi despre gloria cuceririi ei, ca abia într-un târziu să le amintească, într-o doară, eşecul catalaunic şi intenţia sa de revanţă: “Pugna Catalaunica (ne nostram etiam cladem, dum mala commemoro aliena, silentio praeteream) licet aliquam sociorum et commilitorum nostrorum stragem […] intulerit, si tamen hostium caesorum numerum nostris amissis contuleritis, ludum iocumque, quae passi sumus, prae his iudicabitis […]. Nunc […] tempus est, ut hanc quoque olim acceptam cladem nova virtute vindicemus” (823). Aflat mereu în toiul luptei, Attila este rănit la porţile oraşului Brixia, fapt care este la un pas de a deveni mobilul incendierii, a distrugerii până în temelii a cetăţii şi a sacrificării locuitorilor săi, căci răzbunarea regelui abia poate fi stăvilită de sfetnici cu inimă mai milostivă: “[…] Brixiam, ob vulnus
La rândul său, Trasimundus, deşi victorios asupra hunilor pe câmpiile catalaunice, nu se poate mângâia în pierderea tatălui său, vrând să-l răzbune prin sângele duşmanilor retraşi în tabăra întărită, de unde urmăresc funeraliile regale: “Trasimundus, Theodorici patris interitum acerbissime ferens, pos-
avea să-l coste viaţa, căci împăratul o interpretează greşit, Aëtius temperează pornirea vindicativă a tânărului rege, pentru ca aliatul romanilor să nu-şi poată depăşi condiţia, printr-o nouă victorie. Aëtius laudă “răzbunarea cu sabia a jignirii suferite” – “acceptam iniuriam ferro vindicare”, dar invocă precaritatea sorţilor războiului [68*]: “Belli fortuna […] non valentioribus audentioribusve sed quibus ex libidine sua favet victoriam plerumque praes- tare solet” (826). Răzbunarea deposedării de tronul Munteniei a vărului lui Olahus, Petru de pe Argeş, deschide şi ea, în paginile Hungariei, perspectiva unui nou război. Uzurpatul speră: “quod, expulso hoste, ignominiam acceptam armis vindicaturus, regno, virtute, potiatur” (827). Problema războiului preocupă intens umanismul: atrocităţile sale îngrozesc înaltele spirite, iar corifeul lor, Erasmus, cugetă îndelung asupra nefastelor consecinţe ale confruntărilor armate, atât în Adagii, unde se arată că “pentru cei care nu l-au încercat, războiul este plăcut” (828), cât şi în Jeluirea păcii – Querela pacis, în care umanistul deplânge situaţia omului de rând care, împreună cu rodul muncii sale, este victima opresorilor: “Gloata dispreţuită şi obscură clădeşte oraşe
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|