Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
236 ANTAL GYÖNGYVÉR accedere, armati quidam hostium per cuniculos et cloacas subterranas, sub moenibus ad Hunnos fallendos productas, clancum erumpentes, subito eum invasere. Atila quum neque in fuga nec in alio suorum praesidio praeterquam sui ipsius robore et virtute, spes ulla salutis esset, ne inultus moreretur, intrepide eos aggreditur, duobusque interfectis, quum reliqui visa eius audacia non iam temere eum invaderent, salvus ad suos remeavit” (896). În drum spre Concordia, pătruns de aceleaşi convingeri, regele hun, dispreţuind lenea şi îmbuibarea, nu numai că rămâne impasibil văzând îndemânarea tinerilor bine făcuţi puşi pe farse, ci chiar, demonstrându-le adevărata pricepere militară, le schimbă trândăvia şi îndestularea în vitejie şi cumpătare: “Atila turpe ducebat,
Interesul obştii, al comunităţii, al cetăţii [74*], este, prin urmare, me- reu mai presus de orice avantaj personal. Chiar şi cea mai veche formă de organizare socială a hunilor întruneşte cele o sută optzeci de triburi, aşa cum reiese din Hungaria: “Ex omni tribu, quas centum et octoginta habebant,
Aşa cum în paginile Hungariei, scriitorul este preocupat, la început, de zugrăvirea societăţii hune, în finalul scrierii Atila, ca într-un corolar, el face loc câtorva observaţii legate de organizarea socială a secuilor: “Sunt divisi in comitatus, Czika, Gyrgyo, Kysdy, Orbay et alios aliquot, quos ipsi regiones vel potius sedes vocant. In quibus, ex his, qui sunt vetustioris familiae, di- tiores ac potentiores, constituunt sibi capitaneos sive patronos, quos lingua sua föföszekly [sic!] vocant. Hos observant, verentur, atque colunt. Si quid contra eos excitatum fuerit hostile, horum signa sequuntur. Hi potestatem summam habent eos iudicandi, convocandi, et de summa totius rei cum eis una decernendi. Titulum nemini, nec regi, nec aliis pendunt” (899). Scriitorul urmăreşte forma de organizare socială şi în pasajele dedicate Munteniei şi Moldovei, insistând aici mai mult asupra resurselor militare ale acestor voievodate. NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 237
Pe plan european, interesul pentru cetate şi pentru traiul uman nu este, în această perioadă, doar o dominantă a preocupărilor literaţilor şi a oamenilor de ştiinţă, ci reprezintă treapta de viziune, gândire şi atitudine prin care Renaşterea se separă de Evul mediu introvertit în meditaţii sau exprimându-se, grav, dar searbăd, prin discursuri. Pledând pentru viaţa activă, Petrarca îl citează pe Cicero: “Nimic nu îi este mai pe plac acelui Dumnezeu ce guvernează întreaga lume decât oamenii uniţi de legătura socială” (900). Conştiinţa apartenenţei la acelaşi nucleu social înflăcărează inima unui personaj dintr-un dialog al medicului Giovanni d’Arezzo: “mare lucru este să aparţii aceleiaşi cetăţi, mai ales dacă cetatea este liberă. Cetăţenii au multe lucruri comune: dreptul, legile, forul, senatul, magistraturile” (901). Pentru Salutati şi Bruni, chiar şi humanitas şi litterae reprezintă o formă de participare la viaţa socială şi de unificare a cetăţii terestre cu cea divină (902). (În Seicento se promovează, de asemenea, ideea republicii literelor.) Marsilio Ficino laudă republica numită de el “casnică”, unde familia este sacra responsabilitate şi virtute a cetăţeanului (903). Matteo Palmieri motivează aspiraţia la nemurire şi glorie a omului prin comunitatea intereselor sociale (904). La Alessandro Piccolomini, care vede în om un “animal social şi comunicativ”, viaţa civică “îmbrăţişează şi cuprinde toate celelalte legături, prietenii şi înrudiri”; în favoarea ei, “omul trebuie să-şi sacrifice […], dacă […] va fi nevoie, propriul sânge” (905). În cetatea liberă, el face loc tuturor ştiinţelor şi artelor, în slujba vieţii civice. Imaginea cetăţii ideale este, însă, înlocuită cu cea reală, întrucât istoria şi principiile morale au o mereu mai mare înrâurire asupra vieţii civile decât perfecta şi imuabila republică platonică, proiectată în neant. Această atitudine se va fi trăgând de la cea “ireverenţioasă”, critică, a filologului Valla. Iar dacă Utopia lui Thomas Morus şi Cetatea soarelui, a lui Campanella, au ca temei aceleaşi nobile idealuri care l-au călăuzit şi pe Platon, în schimb, ca efect secundar al încăpăţânării omului de a înfăptui cerescul pe pământ, lăstăresc din acelaşi trunchi şi ereticele “regate ale lui Christos”, “republicile catolice” şi “reuniunile universale” (906). Totuşi, nici Salutati nu este străin de convingerea că potrivirea socială realizată prin comunicare şi toleranţă poate duce la crearea societăţii ideale, aceasta stând sub semnul călăuzirii după divin, iar Bembo în Asolani, şi, mai departe, Castiglione, Giussepe Betussi, Varchi, Sansovino, Patrizi, Tasso şi atâţia alţii întemeiază societatea pe iubirea care îl apropie pe om de Dumnezeu. Imperfectă, dar perfectibilă, societatea suportă, apoi, aspre critici, mai cu seamă către sfârşitul perioadei umaniste, pretutindeni în Europa (907). Cât despre locul vulgului [75*] în această citadelă pământeană, per- spectivele par generoase, însă realitatea epocii nu favorizează categoria so- cială a celor mulţi şi neinstruiţi, câtă vreme cultura momentului nu este
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|