Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
238 ANTAL GYÖNGYVÉR una iluminatoare de mase. Orientarea este de descoperire a Omului, nu a oamenilor. Discutând rostul legilor, Bracciolini le consideră “ale plebei”, situând personalităţile deasupra lor (908). La rândul său, Landino, pornind de la prezumţia că poporul nu se supune educaţiei, recomandă ca principele să contracareze prin înţelepciunea sa acest neajuns (909). Precum mai târziu Machiavelli, Erasmus este circumspect în privinţa omului de rând, dar deplânge ignoranţa şi abrutizarea” (910) celor care nu au acces la educaţie. Îi consideră “schimbători din fire” şi avertizează asupra “pornirilor nesăbuite ale mulţimii celei proaste” (911). Cu toate acestea, apreciază sincer strădalnica muncă a poporului anonim: “Gloata dispreţuită şi obscură clădeşte oraşe strălucite, pe cele clădite le administrează organizat şi, administrându-le, le îmbogăţeşte (912). Raportată la această atitudine, în general defavorabilă, la nivel european, “profanului vulg” – aşa cum îl văzuse şi Horatius –, cea a umanistului Olahus, poate doar cu o singură excepţie, este mult mai tolerantă. Doar în cuvântul doamnei Clara către fiul său episcop, şi numai din dorinţa de a situa pioşenia mai presus de tumultul celor lumeşti, interesul pentru cei mulţi (popellum – popor de rând) rămâne în plan secund:
“
Caelitus est cuius tradita cura tibi.” (913) În epitaful lui Gerard Muhlerd, din respect pentru poporul obidit, celor nedreptăţiţi li se poate face dreptate numai de către cei care şi-au câştigat recunoaşterea cinstei:
Consilio hinc meruit Caroli secreta monarchae Tractare et querulae dicere iura plebi.” (914) Interesul pentru cei mulţi este şi mai evident în paginile pitoreşti de proză olahiană unde, de la consemnarea obiectivă a observaţiilor personale de natură lingvistică, se ajunge la transmiterea unor frumoase legende de etnogeneză şi la preţioase documente de factură etnografică. Admirând, la curtea Corvinului, renumitul instrument muzical alcătuit din tuburi de argint, scriitorul precizează: “quod vulgus organum vocat” (915). Dacă sciţii îşi trag stirpea din Hercule, căruia fiica lui Tellus, fecioara cu trupul terminat în coadă de şarpe, îi dăruieşte trei fii, printre care şi pe Scytha, în schimb, hunii şi maghiarii descind din Hunor şi Magog, fiii lui Nemroth, strănepotul lui Noe. Ca pe un bun spiritual etnic, scriitorul redă legenda etnogenezei, ţesută în jurul motivului vânătorii, după cum cel al păstoritului stă la temelia originii legendare a sciţilor. De etnografie se leagă numeroase
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 239
aspecte surprinse artistic de pana scriitorului: purtatul de către secui, în semn de chemare la arme, a sabiei însângerate, îmbăiatul ţăranilor viticultori în apele termale tămăduitoare de la Felhévíz, faimoasele dansuri ale celor din Miskolc, îngrijirea vestitelor herghelii şi turme de către cumani, portul popu- lar diferenţiat, structura etnico-lingvistică plină de culoare a regiunilor, munca împătimită a ţăranilor, sărăcia grea a unor ţinuturi unde focul este hrănit cu trestie şi paie ori seceta pârjoleşte faţa pământului şi a oamenilor, patima vinului, vânatul şi pescuitul, viaţa târgurilor de vite, drumul sării, extragerea minereurilor, schilodirea copiilor în vederea cerşitului. Acestora li se adaugă datinile legate de naştere, botez, cununie, înmormântare şi aspecte surprinse din cotidianul popular. Dacă informaţiile etnografice conţinute de Hungaria sunt valoroase, decurgând din directa observaţie, cele din Atila au patina mitică a vremurilor imemoriale: în luptă, hunii strigă înfricoşător şi bat tobele, potrivit obiceiului scitic, îşi îngroapă morţii, după ritul străbunilor sciţi, la drumul mare, însemnând locul cu columne de piatră, aducând jertfe şi celebrând jocuri de călărie ori elogiind în cântece, precum grecii, faptele defunctului. Înfăţişarea hunilor aminteşte de aceeaşi stirpe scitică: “Habitus corporis non adeo magnus, at vultu adspectuque horridus: barba promissa, crinibusque incomptis. Indumentum, pelles hirsutae, more Scythico. His orna- mentis, populisomnibus terrori erant, quem hunni cultum usque ad tempora Geysae ducis […] in omnibus suis expeditionibus servarunt” (916). Pe Marte, zeul războiului, îl consideră ocrotitorul neamului lor şi-i prezintă sacrificii: “[Atila] profectus [est] […] ad locum pugnae, […] sacrificio Marti pro more gentis suae facto, votisque pluribus prosperis successibus rerum feliciter gerendarum solenniter nuncupatis” (917). În finalul scrierii dedicate acestui neam războinic, Olahus realizează dintr-o întorsătură de condei continuitatea istorică, poposind preţ de câteva pagini în lumea aparte, izolată şi arhaică a secuilor scoborâtori din huni, unde sorgintea este păstrată cu mândrie, ca şi scrierea specifică, prin încrustare de beţe: “Gravatim patiuntur suam
Pentru a-i sprijini pe cei mulţi şi neputincioşi, figuri luminoase, feţe bisericeşti, le îmbogăţesc spiritul prin cuvântul Domnului, cară lemne în spinare pentru cei vlăguiţi ori, în alt context, îşi asumă supremul sacrificiu, sperând că prin aceasta să-şi salveze poporul de la pieire. Pe episcopul Nicolae de Pécs, umanistul îl evocă prin asemenea cuvinte pioase: “Hic Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|