Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
254 ANTAL GYÖNGYVÉR După moartea acestuia, umaniştii vremii se îndeamnă reciproc să conceapă elogii ale acestui astru apus. Ceea ce le frânge elanul este, însă, tocmai neputinţa de a exprima în cuvinte divina virtute a “cetăţeanului lumii”, care, oricum, cu greu a dus lipsă de consideraţie –
“Laudibus illius virtus vix indiget ullis” (987). Lui Franciscus de Burgundia, Olahus îi adresează o îmbărbătare menită să-i risipească teama de stângăcie literară:
“Francisce, non verere, barbiton tuam Ad laudes aptare pias et tangere Erasmi.” (988) În această scurtă scrisoare în versuri, generoasa ocurenţă a cuvântului virtus este dublată de lexeme din aceeaşi sferă semantică, poetul fiind vădit copleşit de măreţia prietenului pierdut (“[poëtae] student viros bonos pro virtute […] exornare”; “ipsa […] virtus iam vivat Erasmi perenniter”; “tanta erat virtus viri haec ut tuti sint [sui libri]”; “pietas”; “dulce decus”; “doctus Erasmus” (989)). Un scurt poem ex-voto conceput portretului contesei de Cavalis vine să contracareze prin cuvânt neajunsul tabloului, menţionând ceea ce penelul nu a putut reda; astfel, poetul întregeşte frumuseţea aceleia prin evocarea virtuţilor morale, punând, parcă, anume la îndoială amintita etimologie comparată a lui Valla (arătând că virtutea nu este un atribut exclusiv bărbătesc):
“
Non animi pulchras fingere quivit opes.” (990) Iar epitaful Clarei de Újlak, cea care prin ultimele sale cuvinte îşi sfătu- ieşte fiul să aspire la virtute (“Te virtutis amor rapiat”), invocă această calitate morală în legătură cu pietatea (aşa cum o văzuse şi Salutati):
“
Simţind, ca şi Machiavelli, că numai bunurile lăuntrice constituie bogăţii ce nu se pot pierde, Olahus îşi sfătuieşte finul, pe cel născut întru virtute din părinţi de renume (“puer claris virtute parentibus [ortus]”), să se îngrijească, înainte de toate, de perpetuarea acesteia:
“
Sit tibi praecipue curae virtus.” (992) Când fericitul proaspăt părinte îşi primeşte oaspeţii, ridică înspre ei pocale cu care a fost dăruit pentru virtuţile sale de odinioară – “praemia
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 255
pină pe zei, invitându-i să-l dăruiască de îndată pe gingaşul nou-născut cu dragoste de virtute –
“Vestri est officii hunc pulchrum sacra numina natum Virtutum studiis iam decorare piis” –, ceea ce ei se şi grăbesc să facă:
“Omnigenaque tuos vinces virtute parentes” (993) –, prorocindu-i un viitor chiar mai virtuos decât impecabila viaţă a aleşilor săi părinţi. Când, în proza lui Olahus, triburile hune îşi aleg cele şase căpetenii, ele par să cunoască preceptele lui Valla legate de integritatea virtuoasă a fiinţei umane întrunind trupul şi sufletul: “sex duces delegere, viros […] animi corporisque
ochii Domnului, toate acele nestemate morale spre care este îmboldită creştinătatea prin Attila, regele hun avea să afle din cuvintele sihastrului găsit în Galia: “[Deus] ut eos […] ad modestiam, humilitatem, temperantiam, iustitiam, charitatem pacemque mutuam, continentiam, liberalitatem in pau- peres, ad aestimationem proborum, ad veritatem […] audiendam et studia recta aliasque virtutes et verum sui cultum […] iustamque vitam te stimulante reducat, gladium suum in manus tuas nunc dedit” (995). Fie şi numai această frază constituie dovada certă a consensului dintre perspectiva Europei şi a scriitorului transilvănean asupra omului şi a aspiraţiilor sale în această epocă. Olahus nu numai că are cunoştinţă de spiritul vremii, ci chiar îi este parte integrantă; în această singură frază a scrierii sale, înmănunchează tot atâta înţelepciune şi bun simţ, oferă tot atâtea semnificaţii conceptuale câte a moştenit umanitatea de la atâţia corifei ai ei laolaltă. Dacă noţiunii de virtute i se pot atribui numeroase valenţe, nu este mai puţin adevărat că, în textele antice cu precădere, dar şi în latina umanistă, adesea este dificil de distins între semnificaţia primordială a cuvântului şi accepţia sa de vitejie [85*]. Cu atât mai mult cu cât, pentru unii umanişti, ca pentru alţii virtutea, “vitejia este singura prin care ne asemănăm cu zeii nemuritori” (996). Această parţială sinonimie poate crea inconveniente şi în traducere; o asemenea situaţie generează, de pildă, un fragment din Atila lui Olahus: “Licet Atila animo erat sollicitus de adverso futuri proelii eventu,
logica textului, ambivalenţa termenului subliniat poate fi rezolvată în favoarea înţelesului de vitejie; Attila – evident – este îngrijorat nu de ştirbirea virtuţii sale (de care, oricum, nu auzise nimeni), ci de faptul că, dacă ar fi renunţat Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|