Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
270 ANTAL GYÖNGYVÉR
Din porunca lui Jupiter, Apollo pleacă în ţinutul Rendva spre a-i ursi noului vlăstar al neamului de Calna o viaţă prosperă. Asemeni mirificelor peisaje din Hungaria, care oferă bunăstare localnicilor, lumea de vis dome- niului Rendva, scăldată de Nittria, de Vag şi Dunăre înseamnă belşug şi ar- monie deplină:
O mai idilică viziune asupra naturii stăpânite de om nu s-ar putea găsi nici la Vergilius. Iar cel născut în mijlocul acestei lumi îmbelşugate, în care frumuseţea şi pacea îşi ţin isonul, este legănat de visul vieţii împlinite aduse la căpătâiul său prin prielnice ursite. Dacă visul poetului irumpe din arzătoarea sa sete de mângâiere, în proză capătă reflexe premonitorii sau, cel puţin, aşa impune regele hun să fie considerat visul său în care este înarmat de zeul Marte, deoarece a doua zi un soldat de-al său avea să găsească pe câmp o sabie, pe care Attila şi-o însuşeşte ca pe una trimisă din cer: “Gladio utebatur, ut ipse putabat, divinitus ei misso. Namque dum quadam nocte per quietem vidisset se a Marte armari, postero die quidam ex gregariis militibus detulit ad eum ensem, in campo patienti, dum vestigium cuiusdam vitulae saucitae insequeretur forte fortuna repertum. Quae res fidem praecedentis sui somnii non modice confirmavit” (1066). Attila este un superstiţios şi un vanitos. Intervenţia autorului prin sintagma ”ut ipse putabat” pune oarecum într-o altă lumină această întâmplare care a urmat visului său, părând să îndemne la prudenţă în aprecierea ca semn ceresc a găsirii sabiei după visul avut; oricum, speranţa [95*] regelui de a fi învestit ca atare de divinitate există. Scriitorul nu decide, însă, în această apreciere; de aceea, visul pare să rămână un fapt, iar speranţa care leagă de el realitatea ce îi succede nu se transformă neapărat într-o iluzie. În cadru larg, european, conceptul, moştenit, ca atitudine, din latinescul
Iar aceasta, de la du Bellay la Giordano Bruno, este legată de năzuinţa fiinţei umane de a întâlni divinul, la acesta din urmă, prin “eroicele avânturi”. În sens restrâns, speranţa este aşteptarea unei “stări mai bune” (1067). NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 271
În versurile lui Olahus, speranţa în mai bine este legată de Mesia. Sfânta zi a Paştelui exaltă încrederea în mântuirea umanităţii şi aduce în inimi o debordantă bucurie:
Ca reprezentant al Domnului pe pământ, preotul este chemat şi el să în- dreptăţească speranţele de mai bine ale oamenilor, fie ei tineri sau vârstnici:
“Gratulor adventum faustum, clarissime princeps, Quod remeas ad nos prosper et incolumnis, Gratulantur reditum juvenum laetissima corda Felicem praesul cunctaque turba senum. […] Fac igitur vincas, praesul ter maxime nostram Spem de te castis moribus, hisce tuis.” (1069) Cu semnificaţii adânci, speranţa întrupată a umanismului este, pentru Olahus, prietenul său nepereche, cu nume predestinat: Desiderius Erasmus. Însăşi regina Maria nădăjduieşte să-l cunoască, dar speranţa ei, ca şi a lui Olahus, rămâne neîmplinită, datorită “pizmaşei Lachesis”:
“ Haec ferventi animo magnum cupiebat Erasmum Cernere sed Lachesis fatalia stamina rupit.” (1070) Cuprins de deznădejdea atâtor pierderi iremediabile, poetul îşi îndreaptă ultima speranţă către o viaţă abia înfiripată; părinte prin botez al pruncului Gabriel, Olahus îi încredinţează acestuia toată nădejdea de prosperare a nea- mului:
“ Tu patri matrique tu ac spes maxima surge, Augebisque tuam maximo honore domum.” (1071) Însă această speranţă părintească va rămâne neîmplinită; vitejeştile fapte de arme nu vor avea loc, iar cursul istoriei nu are a se supune acestei vieţi stinse prea curând. Mult mai multe meandre îl poartă îndelung pe vărul Petru al umanistului, voievod al Munteniei, care suferind măriri şi umilinţe după bunul plac al Porţii, îşi pune speranţa în Dumnezeu: “Scripsit […] sperare tamen se in Dei
mai mult valoarea pe care o avea la grecii antici decât la romani (în Elada Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|