Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
272 ANTAL GYÖNGYVÉR speranţa era privită ca o amăgire). Citind rândurile vărului de pe Argeş, scrii- torul cugetă cu mult scepticism la idealul în care Petru îşi investeşte speranţa; el explică: “Ita spes hominem trahit, rerumque humanarum conditiones
În paginile cărţii a doua şi Attila are o aspiraţie: ca bogăţiile şi stăpânirea întregii lumi să-i aparţină (“Totius orbis opes et imperium nobis sint” (1074).) Dramatismul acestei scrieri rezidă în punerea în opoziţie a acestui ideal al său şi a speranţei de supravieţuire a celor pe care îi invadează: “Ad hunc
reimsieni singura călăuză de la care nădăjduiesc salvarea: “Alterum horum [malorum] perpetiendum erit, ni aut divinitus adiuti, aut tuis, pater optime, consiliis spes aliqua propulsandi a nobis periculi, ob oculos proposita fuerit” (1076). Clarvăzătorul episcop le vorbeşte, însă, despre o altfel de speranţă, cea în viaţa de apoi: “Cuius si praeceptis observandis toto quo possumus animo
de mântuire, rugăciunea; la Aquileia, în lipsa unui preot dăruit cu harul prorocirii, localnicii socotesc că speranţa libertăţii lor stă în eroism: “Non
blândă decât a cetăţenilor din Rhemi, iar speranţa nutrită se va transforma în disperare. Paleta de semnificaţii a conceptului speranţă este bogată al Olahus: de la încredere la aspiraţie, de la ideal la iluzie şi utopie [96*], eroii săi sunt însufleţiţi de sentimente nuanţate în funcţie de conjunctură sau de propria lor complexitate sufletească. Cât despre sufletul umanistului Olahus, într-un univers mult prea strâmt pentru aspiraţiile fiinţei umane libere, acesta se vede nevoit să călătorească între alte hotare, mai generoase. Dar utopice, în măsura în care peisajele reale sunt fie “filtrate” prin sufletul său de artist, fie poartă amprenta legendarelor obârşii. Acestea se insinuează chiar din debutul Hungariei, unde preocuparea este de a stabili reperele spaţiale ale istoriei ce urmează a fi evocată: “Scythiam
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 273
citra et ultra Imaum montem contenta, […] per litus tandem Hircani maris, in Occidentem recurrens, ad paludem Maeotides et Pontum Euxinum, circa Caucasum montem terminatur. Altera vero, citra Tanaim est, quam Europaeam dicunt. Haec, a locis Septentrionicis fere incognitis initium sumens, per iuga Riphaea et Hyperborea, meridiem versus ad Thraciam finitur, […]. Sive ergo ex Asiatica […], sive ex Europaea Scythia Hungari originem ducant, haud multum interesse crediderim. Satis certe constat, eos ex Scythia ortos” (1079). Învăluirea în incertitudine se desfăşoară pe trei planuri, într-un cadru riguros ştiinţific la suprafaţă. La prima vedere, exigenţele ştiinţifice sunt satisfăcute prin localizare, clasificare, descriere, termeni geografici. Însă toponimele cu adevărat referenţiale (hotarul dintre cele două sciţii, “coloana vertebrală” a regiunii) nu au acoperire în realitate: munţii Riphaeici şi cei Hyperboreici sunt legendari. În al doilea rând, nici limita ţinutului nu este precizată, scriitorul menţionând vag că Sciţia începe “din locuri nordice aproape necunoscute” (“a locis Septentrionis fere incognitis” (1079 b)). Al treilea argument este însăşi necunoaşterea arealului de geneză: Europa sau Asia? Acestor elemente ce ţin de lipsa unei metode de cercetare cu adevărat ştiinţifică li se alătură, când se iese dintre hotarele unor vremuri ancestrale, viziunea particularizantă a artistului, precum şi faptul, mărturisit în Ad lectorem, că descrierile se bazează în mare parte pe amintirile scriitorului. Cu toate acestea, nu imprecizia ştiinţifică este cea care atrage atenţia, ci, în locul unor asemenea “lipsuri”, un “plus”: cel al încărcăturii artistice a scriiturii. În spaţiul cu coordonate distorsionate, toponimele par să nu-şi aibă ros- tul. În locul lor rămân ape termale miraculos de tămăduitoare – “thermae […] mirum in modum salubres” (1080), abaţii renumite pentru sacramentul lor miraculos – “sacramento miraculoso celebris” (1081), vii pentru vinuri exotice, cu gust dulce, care parcă sunt cretane – “vina exotica […] atque
tind sfinte morminte făcătoare de minuni – “ecclesia cathedrali sepultura divi Ladislai miraculis clari” (1083), insule plutitoare năpădite de trestii – “insulae […] arundinibus […] frequentes […] natare videntur” (1084), plante sălbatice, mai roditoare decât cele cultivate în alte părţi “si sementem
cupru – “fluviolum, qui ferrum […] cupri transmutat” (1087) – toate minuni ale naturii. Vinul, sălbăticiunile, peştele, cirezile, până şi fânul, prisosesc, bulgării de aur, sarea şi celelalte bogăţii ale pământului fac din ţinutul descris de scriitor nu doar o lume nepereche a belşugului, ci un univers ieşit din marginile firescului, unde natura şi divinitatea îşi revarsă darurile, răsplătind Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|