Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
278 ANTAL GYÖNGYVÉR în ea autonomia spiritului faţă de trup şi, pe această cale tomistă, lasă loc echivocului. Crisostomo Javelli, Gaspare Contarini, Pier Niccolò Castellani, pledând, dimpotrivă, pentru separatism, apără nemurirea necondiţionată a omului. Prins între averroişti şi platonicieni, Jacopo Zabarella observă în De rebus naturalibus că nu există o contradicţie propriu-zisă între aceste puncte de vedere, de vreme ce separarea poate fi judecată ca distincţie, nu ca detaşare. O viziune plină de cutezanţă are Giordano Bruno, care susţine că substanţa corpurilor este nemuritoare, “moartea nefiind altceva decât diviziune şi reunire” (1103), conform principiului că nimic nu se creează, nimic nu se distruge, ci totul se transformă. Surmontând, însă, această dispută, umaniştii se situează în deplin consens în aprecierea că omul de artă se bucură de nemurire în calitatea sa de creator. De la umanismul italian şi până la teatrul elisabetan, numai astfel poate fi concepută replica la bine înrădăcinatul motiv memento mori, din care decurge firesc un altul: carpe diem. Fidel acestei convingeri, Olahus o întregeşte răsfrângând eternitatea şi asupra eroului proslăvit prin artă. Astfel, dacă în scrisoarea în versuri adresată lui Franciscus de Burgundia, el îl îndeamnă pe destinatarul rândurilor sale să elogieze personalitatea lui Erasmus şi pentru propriul său renume (deoarece cărţile lăsate omenirii de marele umanist olandez oricum i-au dăruit deja nemurirea – “nec sustinent foedam libri perniciem” (1104)):
“Attamen ipse tuum cunctis memorabile reddes Nomen dum Erasmum garrula canes lyra” (1105) – tot acolo se recunoaşte şi meritul lui Homer în asigurarea gloriei eterne a lui Ahile şi Agamemnon:
“Insignes clari si non Agamemnonis artes Homerus aut Achille esset ordine Complexus, minime possent praestantia facta Reges ducesque horum sequi nunc sedulo.” (1106) Ideea aceleiaşi îngemănate nemuriri răzbate şi din elogiul adresat lui Franciscus Craneveldius, care cântă vitejia lui Carol, precum Ovidius faptele lui Octavian:
Prietenului Jacobus Danus Olahus îi prevesteşte, datorită volumului scris de acela, veşnicia poetului Maro. Adresându-se noii cărţi, îi cere să nu dezamăgească destinul nepieritor al autorului său: NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 279
“Aeternamque tuo nomen conquire poëtae, Fac Dani vigeat nomen ubique tui.” (1108) Veşnicia cucerită prin talent a istoricului Ursinus Velius dobândeşte în versurile lui Olahus nemărginiri poetice:
“Sublimis magno semper celebrabitur orbe Ister dum celeres in mare fundit aquas Sydera dum coeli tenebras splendore fugabunt Atque vehent solem dum Phaetonis equi.” (1109) Similare nemargini are şi virtutea episcopului de Vác, Brodericus, pio- şenia, cinstea şi înţelepciunea sa dăinuind “cât Phoebus va străluci în Olimpul ceresc, cât Cynthia cea luminoasă alungă desele umbre” –
“
Dum tenebras densas Cynthia clara fugat.” (1110) În proza lui Olahus, Detricus, rănit în frunte de o săgeată a hunilor, scă- pând totuşi de la moarte, va fi pomenit în cântecele populare drept “Detricus
de la Roma de a lăsa neatins Oraşul în schimbul propriei veşnicii: “Nulla res propius immortaliti accedere potes […] – îl asigură papa pe Attila, amintindu-i de veşnicia şi clemenţa lui Dumnezeu [99*] – Deoque esse simillimus, quam parcere humilibus et misericordiam petentibus impartiri “ (1111). Aristotelic prin formaţie, Marsilio Ficino traducând, sub înrâurirea lui Gemistos şi Plethon, precum şi la îndemnul lui Cosimo de Medici, pe Platon şi pe neoplatonici, formulează în prefaţa la Plotin, conceptul docta religio, prin care fiinţa umană se leagă de divinitate. În Sopra l’Amore, Ficino arată că Dumnezeu este atemporarul izvor a toate: “Dumnezeu este deasupra eternităţii; îngerul este cu totul în eternitate, deoarece esenţa şi acţiunea sa sunt stabile […]; sufletul se află în parte în eternitate şi în parte în timp, pentru că substanţa sa este întotdeauna aceeaşi […], pe când acţiunea sa […] parcurge intervale de timp; corpul este supus în întregime timpului, pentru că substanţa sa se schimbă şi orice acţiune a sa cere spaţiu temporal” (1112). Ca şi Petrarca, Ficino consideră că esenţa divină nu poate fi cunoscută de mintea finită a omului, ci se cuvine adorată: “Întrucât lumina lui Dumnezeu depăşeşte graniţele înţelesului, ea nu poate fi în nici un fel înţeleasă de inteligenţa naturală a omului, ci mai degrabă este subtilă şi, astfel iubită, pare că pătrunde în noi cu graţie” (1113). Şi pentru Diacceto iubirea este calea unică de a accede la Dumnezeu, despre care afirmă că “este început, mijloc şi sfârşit. Deoarece prin început înţelegem că lucrurile pornesc de la el, prin mijloc înţelegem Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|