Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
280 ANTAL GYÖNGYVÉR că lucrurile se transformă în el, prin sfârşit, că el le atribuie cea mai înaltă perfecţiune: a sa” (1114). Diacceto reia aici ideea divinităţii unitare, totale şi perfecte, aşa cum o formulează Dionisie Areopagitul: “Domnul este strălucire pentru luminaţi, perfecţiune pentru cei perfecţi, divinitate pentru cei zeificaţi, simplitate pentru cei simpli, […] viaţă pentru cei vii” (1115). Torquato Tasso, în dialogul Minturno, mai aproape de Ficino, rămâne adeptul nedefinirii lui Dumnezeu: “Domnul nu este nici frumos, nici perfect, deoarece nu este creat” (1116). Formele de manifestare a divinităţii sunt inepuizabile – arată Bruno. În De l’infinito şi în De immenso, aceasta justifică şi infinitul naturii prin care se arată Dumnezeu: “în chip de urmă, cum spun platonicii, de efect îndepărtat, cum spun peripateticii, de îmbrăcăminte, cum spun cabaliştii, de spate […], cum spun talmudiştii, de oglindă, umbră şi enigmă, cum spun apocalipticii” (1117). Ca urmare, în viziunea lui Bruno, sufletul nu aparţine doar omului, sau vieţuitoarelor, ci, deoarece Dumnezeu se dezvăluie percepţiei prin orice, prin tot, totul este însufleţit, chiar corpurile şi obiectele şi, de aceea, nimic nu moare, ci totul se supune transformării. Dacă, deci, umanismul promovează ideea antropocentrismului, Nicolaus Cusanus duce mai departe acest crez, către un univers omnicentric, argumentându-şi teoria tocmai prin universalitatea divină. Această generoasă concepţie va naufragia în faza finală, sceptică a umanismului, în policentrismul amar al lui Montaigne, care detronează biata făptură umană de la privilegii, într-un univers al relativului. Până atunci, însă, ca atâţia alţii, eruditul umanist Manetti, prin De dignitate et excellentia hominis, îi cheamă pe oameni la cultivarea virtuţi pentru a fi asemeni lui Dumnezeu: “O, oameni, sau, mai degrabă, o, fiinţe minunate, […] după ce aţi fost […] ridicaţi la un rang şi o nobleţe atât de mare încât să nu vă îndoiţi întru nimic că tot ce se întâmplă în lume […] ascultă de […] puterea voastră […], preocuparea voastră să fie virtutea […], pentru ca prin neîntrerupta […] ei practicare, să deveniţi aproape asemănători cu nemuritorul Dumnezeu, căci datoria de a raţiona şi de a acţiona […] sunt într-adevăr comune cu Dumnezeu cel atotputernic” (1118). În străfundurile cugetului său această virtute o întrezărise şi Attila, renun- ţând la cucerirea Romei, când papa, aşa cum îşi imaginează Olahus, tocmai invocând nemurirea şi asemănarea cu Dumnezeu, îi implorase clemenţa. Însă regele nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi cere lămuriri de la schivnicul adus la el din râpele Galiei. Află de la acesta, că “zeul pe care îl venerează sincer şi cu sfinţenie creştinii”, în întreita sa persoană, în, totuşi, unica sa substanţă şi divinitate – “[Deus] quem christiani in persona trinum, in substantia tamen
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 281
viaţa celor care nu-i mărturisesc credinţa, iar Attila avea să afle de la ascetul clarvăzător cât de supusă Domnului este propria sa măreţie: “Te tantisper
În opera lui Olahus, preoţi, călugări şi mireni se închină deopotrivă Atot- puternicului. Cetăţenii din Rhemi, conştienţi că soarta lor este în mâna Domnului mărturisesc episcopului că nu cunosc nimic mai presus de Dum- nezeu: “Dei clementiam praeter omnes res mortalium omni tempore aesti-
pedeapsa păcatelor săvârşite – “hac omnis calamitas propter nostra scelera nobis ab eo immisa [est]” (1123) – şi speră ca revenirea lor la adevărata credinţă să atragă îndurarea lui Dumnezeu: “dum in meliorem vivendi ordinem nos converterimus, hostes a cervicibus rursus nostris Deum aut depulsurum aut placabiliores humanioresque redditurum” (1124). Nicasius, împărtăşindu-le viitorul, le aminteşte că Dumnezeu deţine, dintru începuturi, şi răsplata suferinţelor lor, dacă nu se dezic de El: “Illa coelestia, quae Deus
Prin aprecierea lui Nicasius asupra acestor răsplăţi, precum şi prin cuvintele pustnicului, Olahus este în asentimentul unanim al umaniştilor că fiinţa lui Dumnezeu nu este accesibilă cunoaşterii altfel decât prin voia Sa; ascetul îşi declină meritul de a şti câte ceva despre destinul lui Attila – “quatenus eius
semnul generozităţii divine şi nu îl crede meritat: “Quicquid tamen est Dei donorum in me collocatum, id omne acceptum refero illius in me charitati e misericordiae beneficio […], non meis meritis, sed propria sua benignitate […]. Nec est cur vos quod Dei donum est meis tribuatis viribus” (1128). Iar trufaşilor cuceritori episcopul le atrage atenţia că şi-au dobândit stăpânirea “nu atât prin puterile […lor], cât prin îngăduinţa lui Dumnezeu” – “non
jelindu-şi fratele şi apărându-şi castitatea, îl defineşte pe Dumnezeu drept “ocrotitor al virtuţii şi al pudorii” – “virtutis et puditiae vindex” (1129) – şi revendică pedepsirea agresorilor. O face şi Olahus, când hoarda otomană pângăreşte numele Domnului şi, dacă suspinele sale răbufnesc, în Hungaria, din profunzimile disperării, de finul său se leagă speranţa unui viitor mântuit de flagelul otoman. Căci, dacă Gabriel, căruia i se urseşte ca “atotputernicul Dumnezeu să-i fie sigură pavăză” (“Omnipotensque Deus sit tibi certa salus” (1130)), şi în eternitate îi va sluji întreitei fiinţe a Aceluia (“Dei numina trina coles” (1131)); în schimb, Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|