Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
274 ANTAL GYÖNGYVÉR înmiit sârguinţa oamenilor. De aceea, acest spaţiu binecuvântat nu are ni- mic în comun cu vreun Schlaraffenland. Insula lui Thomas Morus sau a predecesorului său, Francesco Sansovino, reprezintă locul absolut care “nu există nicăieri”. Spaţiul idealizat al lui Olahus are, totuşi, temeiuri geografice, fiind o ipostază a sa meşteşugită, un altoi nobil răsădit în sărmana inimă a oropsiţilor istoriei. Mesaj de mândrie către largile orizonturi europene şi de optimism către proprii pământeni, scrierea umanistului transilvănean rămâne o odă a bucuriei celebrând măreţia naturii, veşnica ei prospeţime şi generozitate, precum şi munca omului, dincolo de revelaţie. Căci, spre deosebire de Noua
în utopica republică, omul slujeşte fie ştiinţa, fie logosul, omul lui Olahus este harnicul fiu al naturii. Ţara sa nu seamănă nici cu universul teatrului shakespeareian, unde scena este o “altă” lume, paralelă cu realitatea, nici cu atâtea Arcadii aflate la modă (Sannazaro, Philip Sidney) – acestea fiind, alături de drama pastorală Aminta a lui Tasso, de Diana lui Montemayor, de Galateea lui Cervantes, de alte scrieri ale lui Spencer, Guarini şi alţii, universuri pastorale. Ce-i drept, în mijlocul multora, ca într-un anumit celebru tablou, există sâmburele tristeţii: “Et in Arcadia ego” – “Iar în Arcadia, eu”. Acest memento înscris pe un mormânt al tabloului, limitează, totuşi, fericirea şi frumuseţea vieţii. Şi la Olahus răzbate regretul şi revolta pentru profanarea (de către turci) a minunatei naturi, precum şi a celor făptuite pe faţa pământului de braţe creştine. Numai că, în Hungaria, răul nu este menit a face lumina să pălească, ci să îmboldească la revendicarea binelui la care îndreptăţeşte istoria. Iar binele este patria, sfântul pământ al străbunilor. Fiii ei mai puţin vrednici, cei care se “dezaburesc” pe malul Dunării de vinul băut cu necumpătare, nu cunosc filosofica deviză a templului Sfintei Butelci şi nu vor fi având setea de cultură a telemiţilor lui Rabelais. Dar istoria croită şi prin vitejia şi sacrificiile lor este una reală şi tulburătoare, capabilă să eclipseze artificiala armonie din Telem. Totodată, în paginile lui Olahus, natura sprijină istoria şi patriotismul localnicilor; fântâna Sfintei Cruci, cea cu apa pură şi tămăduitoare, îi ţine la distanţă pe cuceritorii turci prin fantastice torţe arzând peste noapte. Dacă pentru Pietro Pomponazzi, după cum reiese din a sa Carte despre cauzele minunilor aflate în natură, aceste miracole sunt contestabile, decurgând din necunoaşterea naturii de către om, viziunea lui Olahus nu integrează doar omul în cosmos, ci şi umanizează cadrul natural care, apoi, inclusiv prin elementul suprauman, este implicat în viaţa şi starea sufletească a pământenilor, preluându-le bucuriile şi suferinţele. Girolamo Cardano, în De rerum varietate, şi Giordano Bruno, cu al său De furtivis litterarum notis, deşi opozanţi, sunt deopotrivă preocupaţi de NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 275
miraculosul din natură (1088). Olahus nu îl caută înadins, nu îl cercetează, ci consemnează uneori, nu fără sinceră satisfacţie, ceea ce mărturiseşte că a
“Haec ego olim audivi a servis […] bani eius loci” (1089). Diferenţa majoră dintre perspectiva lui Olahus şi cea a altor umanişti este că, în timp ce la aceştia din urmă omul devine un iniţiat al naturii, la Olahus natura pare să participe la activitatea şi trăirile umane. Este o lume “răsturnată” care, în paginile Hungariei, câştigă laurii artei, situând omul, discret, dar semnificativ, în centrul universului. Totuşi, neputându-i domina stihiile, fiinţa umană îi consultă semnele, înconjurându-se de superstiţii [97*]. Pentru Marsilio Ficino, acestea constituie abateri de la docta religio: “unele preocupări ale ignoranţilor se cuvine să le numim mai degrabă super- stiţie decât religie” (1090). Iar Bruno, în Spaccio della bestia trionfante, con- damnă superstiţiile populare, considerându-le dovada încătuşării libertăţii umane. Olahus nu se fereşte să-l prezinte pe om în intimitatea fragilităţii sale faţă de forţele destinului. În scrierile sale, părinţii se îngrijesc să dea copiilor nume menite să-i ocrotească. În cazul finului său Gabriel, destinul nu s-a lăsat, însă, înduplecat:
“Quid, fili, nomen frustra Gabrielis habebas Tam cito si coeli raptus ad astra fugis?” (1091) Înainte de bătălii, comandanţii consultă prorocii sau urmăresc semnele prevestitoare ale sorţilor de izbândă. Carol Quintul nu porneşte împotriva răzvrătitului Francisc I fără a se asigura că semnele îi sunt favorabile:
“
Unanimes cuncti cognita castra petunt.” (1092) Puternicul rege Attila este purtat şi el de superstiţii; amână incursiunea în Germania; considerând că prăbuşirea din senin a corturilor sale prevesteşte un eşec militar: “Atila […] tentorii sui, sereno coelo subito prolapsi portento perculsus, dimisso exercitu […] ipse, ne id quoque temporis quod a bello supererat gerendo inutiliter […] absumeret, statuit regnum legibus stabilire” (1093).
Înainte de bătălia catalaunică regele este înştiinţat atât de ascetul gal, cât şi de prorocii săi că va suferi o mare înfrângere. Speranţa, însă, că, Aëtius va pieri pe câmpul de luptă, îl determină pe Attila să îşi încerce norocul, în pofida eclipselor Lunii, a ivirii unei comete cu coada îndreptată către apus, a cerurilor sfâşiate ori a cutremurelor: “Exercitus etiam sui quovis discrimine,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|