Nicolaus olahus

266

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

acum se ridică un oraş numit Veneţia. Şi toate acestea îmbogăţesc firul epic al 

faptelor regelui hun, făcând istoriografia umanistă mai frumoasă. 

Acesteia, Coluccio Salutati îi spune filantropie, apreciind-o ca dominantă 

până  şi  în  Sfânta  Scriptură,  fiind  mai  presus  de  toate  ştiinţele  (1048). 

Discipolul  său,  Leonardo  Bruni,  devenea  în  curând  primul  istoric  autentic 

al epocii, nu doar prin subtilitatea cu care percepea cauzalitatea, ci şi pentru 

convingerea sa că realitatea nu este rigidă, ca în postulatele aristotelice, ci 

constă din libera decizie a oamenilor, concretizată în fapte. Conştiinţa critică 

umanizează  istoriografia.  Valla  este  în  deplin  acord  cu  exaltarea  istoriei, 

aceasta  –  compendiu  al  omenirii  –  fiind  şi  compendiu  al  tuturor  ştiinţelor 

(retorică, morală, politică, fizică etc.). El crede, ca şi Salutati, că “Moise şi 

Evangheliştii […] pot fi consideraţi […] istorici” (1049). Garin observă, însă, 

că umanismul nu receptează istoria doar drept magistra vitae, ci o vede şi sub 

aspectul ei de “vieţuire concretă a spiritului în toată bogăţia sa, dilatare a sa 

în toată amploarea dimensiunilor […] ideale” (1050). Alessandro Piccolomini 

defineşte, de pildă, istoria ca “oglindă a vieţii” (1051), sprijinind prin aceasta 

teoria lui Valla. 

La Nicolaus Olahus, “oglinda” însăşi devine o piesă de artă personală, 

printre altele, datorită inserţiilor autobiografice; acestea contribuie, în mare 

măsură,  tocmai  la  calitatea  de  “vieţuire  concretă”,  la  care  trimitea  Garin. 

Efectul umanizant al cotidianului este mai mare decât cel al momentelor care 

implică personalităţi istorice; de aceea, chiar şi în secvenţele autobiografice, 

faţă de valorosul document constituit de relatarea cursei pentru supremaţie a 

Dăneştilor şi Drăculeştilor, momentele civice din viaţa “aşezată” a lui Stoian 

sau a lui Matei Olahul (mai legate de “vieţuire”, de “trai”) sunt urmărite mai 

“de  aproape”  decât  cele  care  au  avut  cu  adevărat  consecinţe  mari,  croind 

drumul istoriei. Când secuii nu-şi lasă vitele marcate cu fierul înroşit pentru 

a fi date ca “dar” cu ocazia naşterii unui prunc regal, se resimt de pe urma 

îndărătniciei lor sute de oşteni, alţii chiar murind în această încăierare, cum 

se întâmplă cu trei călăreţi din cei şaptesprezece trimişi de tatăl scriitorului 

în  sprijinul  lui  Paulus  Thomoreus,  care  primise  însărcinarea  regală;  prin 

menţionarea  acestui  incident,  calitatea  umană  (şi  artistică)  a  textului  se 

intensifică.  Se  iese  din  clişeul  faptelor  majore,  atestate  şi  pecetluite,  ale 

“personalităţilor”, pătrunzându-se în acareturile anonime ale istoriei, în care, 

însă, oamenii arată şi mor la fel ca cei de la casele cele mari. În retorta istoriei, 

ei există. Iar istoria se deapănă pretutindeni, pe tot cuprinsul hărţii geografice 

a operei olahiene. Peisajele îşi au, fiecare, povestea. Şi numai când intenţia 

scriitorului este de a exalta mirificul cadru, sobra realitate istorică se închină 

în faţa minunatei naturi [92*].

Finalul  descrierii  Ungariei,  capitolele  XVIII-XIX,  reprezintă  lauda  in-

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

267

trinsecă a necuprinselor frumuseţi şi bogăţii ale acestui colţ de pământ, o cele-

brare a naturii transformate în corn al abundenţei, o odă în veşmântul de lucru 

al umanistului, pe mânecile căruia după ce s-a atins de stele, au rămas dâre 

de poleială. Artistul nu se poare “dezvinovăţi”, nici chiar înfăşurat în mantia 

roasă cu care a mers o viaţă întreagă să studieze în biblioteci. Aceste pagini 

nu sunt ale unui sârguincios studios, ci aparţin unui zămislitor de artă. Din 

cărţi,  studiosul  putea  afla  că  omul,  cunoscând  şi  stăpânind  mai  bine  legile 

societăţii  decât  pe  cele  ale  naturii,  i-a  întors  spatele  acesteia  din  urmă.  (O 

face  şi  umanistul  Salutati,  copleşit  de  inaccesibilitatea  legilor  universului; 

o  făcuse  şi  Petrarca,  acesta,  dimpotrivă  copleşit  de  măreţia  omului  faţă  de 

piscurile semeţe. Giannozzo Manetti, Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola 

văd intersectate în om toate frumuseţile şi forţele naturii. Iar Pomponazzi, în 

De fato, considerând că înţeleptul este o divinitate telurică, îl situează pe om 

chiar mai presus de natură (1052).) Studiosul nu ar fi găsit în cărţi formula 

meşteşugirii  unor  superbe  pagini,  nici  chiar  când  Leonardo  da  Vinci  sau 

Giordano Bruno iniţiază reconsiderarea naturii – ambii fiind, în acelaşi timp, 

şi mari artişti –, deoarece o asemenea formulă nu există; ca orice artă, arta lui 

Olahus este unică. Umanistului transilvănean Bernardino Telesio i-ar putea 

reproşa, într-un nou De rerum natura iuxta propria principia, că a “recreat 

natura,  rivalizând  cu  Dumnezeu”  (1053).  Dar,  Tommaso  Campanella  i-ar 

răspunde aceluia că “natura e cartea sacră a lui Dumnezeu; Scriptura e cartea 

sacră a omului, insuflată de divin”; “lumea e carte şi templu al Domnului” 

(1054) (a se citi artă şi natură). Iar deosebirea dintre artist şi Dumnezeu este 

cea dintre ficţiune şi creaţie. 

Solul  negru  al  Ungariei  “dă  roade  îmbelşugate  fără  un  mare  efort 

din  partea  cultivatorilor”,  chiar  dacă  “nu  se  folosesc  îngrăşăminte”  –  “non 

magno  cultorum  labore  uberes  producat  fructus;  […]  nullus  admodum 

est usus” (1055), transformând de la sine grâuşorul sălbatic în grâu cu bob 

ales. Bogăţia soiurilor şi marea cantitate a vinului fac ca butoaiele şi oalele 

goale să se cumpere cu cele pline – “pro vase vacuo alterum vas, vino re-

pletum, rependere” (1056). Din viţa sălbatică se obţine un vin savuros ca la 

belgienilor: “neque quod ex iis vinum exprimitur, minus sapidum est, quam 

quod  apud  Belgarum  quosdam,  nativo  in  solo  productum  habitumque  ab 

incolis, pretio expositum vidi atque expertus sum” (1057). Pepenii sunt dulci 

ca  cele  mediteraneene;  puzderia  de  păsări  sălbatice  –  fazani,  potârnichi, 

sturzi, cocoşi de munte – face ca stârcii şi becaţinele – apreciate delicatese ale 

străinilor – să nu aibă căutare în spaţiul autohton. Păşunile îşi oferă întinderea 

îndestulătoare miilor de animale domestice, iar fânul prisoseşte într-atât, încât 

i se dă foc. Întinse păduri oferă tuturor, fără plată suficiente lemne de foc. 

Mierea abundă, iar cirezile şi vânatul hrănesc şi teritoriile învecinate. Apele 

---