Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
262 ANTAL GYÖNGYVÉR retur” (1031). Moştenind de la hunii din care se consideră direct scoborâtori, odată cu nobleţea sângelui, şi pe cea a acestei tradiţii de egală nobilitate, secuii nu cunosc trepte de libertate sau de prestigiu: “Volunt se omnes se haberi
de spiţă mai veche – “vetustioris familiae”, ei sunt, totodată, păstrătorii dezideratului de egalitate şi unitate precum şi ai pedepsei capitale. În această atmosferă ancestrală şi sălbatică destul, în care predomină nobleţea ca “rang” (al tuturor), nu dobândită – e drept – dar păstrată doar condiţionat, păleşte interesul pentru nobleţea câştigată pe merit (cu toate că “judelui” Kadár i se apreciază virtuţile morale) numită, în sferele umaniste,
livresc (aceasta întruneşte erudiţia şi înţelepciunea, ştiinţa şi harul artistic). Tasso crede că un asemenea spirit este menit “să rânduiască la locul lor, într-o ordine limpede şi cu cuvinte frumoase […] toate acele bogăţii […] doar în scopul împodobirii minţii oamenilor” (1033). În prestigiosul său anturaj, Nicolaus Olahus străluceşte cu toată bogăţia spiritului său, admirat şi recunoscut de cei mai de seamă umanişti, preţuit nespus de Erasmus. La rândul său, deşi corespondează cu numeroşi poeţi şi alţi oameni de litere (lui Adamus Carolus îi laudă “frumuseţea sufletului şi a minţii sfioase” – “pectoris […] candor mentisque pudicae” (1034)), Olahus rămâne fermecat de Erasm, pentru a cărui strălucire nu află asemănare, acesta fiind pentru omenire o “scumpă podoabă//[…]gloria ei”. O fărâmă de timp îi răpeşte, însă, lumii acest scump dar, iar ziua infamă va sta sub semnul unei pietre negre:
“Ergo erit ista dies atro signanda lapillo Quae tantum nostro dempsit ab orbe decus.” (1035) V. “Un dubbio inverno, instabile sereno è vostra fama, e poca nebbia il rompe, e’l gran tempo a’ gran nomi è gran veneno.” (Petrarca – Tryumphus Temporis, v. 109-111) Ziua care a frustrat pământul de gloria sa, necuprinsa scurgere a vremii care acoperă cu un nor petecul de senin al faimei – două frânturi poetice, doi NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 263
poeţi, doi umanişti, Olahus şi Petrarca, şi o majoră revelaţie: fiinţa umană, trezită la o nouă viaţă, în interesul ei pentru marile probleme ale nedescoperitei sale lumi, surprinde timpul şi spaţiul [90*] îngemănate. Aceasta, pentru că valorile pe care le validează umanismul, cele pe care le preţuieşte şi pentru care militează nu sunt condiţionate de spaţiu şi timp, autenticitatea lor fiind general umană şi perenă. De aici rezultă şi considerarea literelor pe o treaptă superioară legilor, care, în opinia lui Bruni, sunt relative, variind în timp şi spaţiu, ca şi experienţa societăţii care le promulghează. Dimpotrivă, artele liberale, literele, mijlocesc comunicarea între înaltele spirite ale omenirii, fără limitare spaţială sau temporală, ele reprezentând nealterata memorie a lumii în diacronie, valoarea absolută a gândirii şi a faptelor. Se numesc litterae humanae şi artes liberales pentru că împlinesc umanitatea şi o eliberează din corsetul coordonatelor spaţio-temporale. Este şi opinia lui Pier Paolo Vergerio care, în De ingenuis moribus, evocă dialogul necondiţionat al marilor spirite. Această osmoză spirituală este exaltată de numeroşi umanişti, printre care şi Gasparino Barzizza şi Guarino Guarini. Pentru a o sugera, personajele lui Rabelais sunt gigantice, iar spaţiul şi timpul în care se mişcă sunt, implicit, pe măsură. Şi, dacă acest cadru de desfăşurare ar fi putut fi conceput în forme, proporţiile unor personaje s-ar fi extins până în limitele acelora; cum, însă, le stăpâneşte ne-mărginirea, proiecţia lor se realizează în transcendent – după cum şi moartea lui Erasmus este jelită, la Olahus, doar de pământeni, cetele cereşti celebrându-i sosirea:
“[…] Deus omnipotens superas trasvexit ad auras, Coetibus ut divum redderet aethereis.” (1036) Poetul, într-un imanent acord cu modul de percepere al acestui raport de către umaniştii vremii, concretizează momentul morţii prietenului său – “când învăţatul Erasmus tânjea să ia parte, din porunca Papei Paul, la sacrul conciliu” –
“Jussu pontificis Pauli cum doctus Erasmus Concilio patrum gestit adesse sacro” (1037) – ca apoi să-l proiecteze în atemporal, prin cuvintele Domnului: “Vivere te mecum malo” (1038). Olahus înţelege, totuşi, altfel fidelitatea faţă de suflul vremii: în opera sa majoră, spaţiul şi timpul se metamorfozează, ancorate în realitate, geografie
şcoala umanistă. Hungaria şi Atila reprezintă valoroasele concretizări ale noii metode şi, cu toate că prima se vrea o lucrare geografică, iar a doua, cronica istorică a celui mai mare rege hun, apartenenţa la specia monografiei Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|