Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
258 ANTAL GYÖNGYVÉR stiţi cu sine, din perspectiva acordării frâului liber resortului intim care îi animă, în viziunea lui Olahus, hunii stau mereu drepţi sub blazonul lor. În numele acestei verticalităţi, îşi riscă viaţa în situaţii evident dezavantajoase, ferindu-se, în schimb, cu groază, de ştirbirea onoarei. Este argumentul forte prin care oricând şi oriunde sunt gata să se confrunte cu moartea. În pragul bătăliei catalaunice, cu tot eşecul prorocit în mai multe rânduri, cuvintele lui Attila către militarii săi sunt ecoul conştiinţei acelora şi, de aceea, au inflexiuni retorice: “Si persuasum esset animo […] paulatim retrocedare, quid ea specie fugae […] esset […] inhonestius […], quid Scythico nomini, universo orbi formidabili minus conveniens, quid maiorum nostrorum virtutibus et fortitudini magis adversum?” (1009). Iar în cazul unei răzbunări, repunerea în drepturi a însemnelor părinteşti, spălarea dezonoarei suferite, devine scop declarat, acţiunile vindicative fiind, uneori, reiterate. Dezastrul din Câmpia Catalaunică îi urmăreşte pe huni multă vreme, iar răscumpărarea cinstei se face pe îndelete şi prin mult sânge. Obsedat de această înfrângere, Attila este muncit şi în Sicambria de dorinţa impetuoasă de a-şi restabili onoarea: “Memoria repetens stragem suorum Catalaunicam, ea volvere
Onoarea le este la fel de scumpă şi altor neamuri. Goţii refuză alianţa cu hunii împotriva romanilor, deoarece Aëtius îi aminteşte regelui lor jig- nirile şi suferinţele îndurate de strămoşii lui, când armata lui Attila i-a iz- gonit, făcându-i fugari în Galia şi Hispania: “Aëtius […] in […] belli […]
de către Attila a cetăţii Rhemi este terifiantă pentru localnici, trezeşte, totuşi, în ei certitudinea că onoarea trebuie apărată, pentru a salva prin ea toată avuţia lor: “Honestas quidem ipsa induceret, ut ad extremum spiritus halitum hosti tam crudeli resistens, a constantia, fortitudine, fide nostra, metu mortis non avocaremur, si quid spei esset conservandae urbis” (1012). Şi numai când episcopul le mărturiseşte că este mai potrivit să se adâncească în rugăciune, pentru că Domnul are alte gânduri cu ei, reimsienii îi dau ascultare. O fac în numele propriei lor demnităţi [87*], venindu-şi în fire şi conştientizând că aproape au decăzut de la ea, datorită suferinţelor înde- lungate, spaime, nesomnului, lipsurilor şi grijilor care i-au încolţit: “Quid remedii [nobis quibus], longis iam laboribus, vigiliis, inedia defatigatis, […] iam praeter spiritum longa inquietudine haud bene spirantem et ossa cutemque diuturna fame corrugatam parum decoris […] humani superesse videtur” (1013). Conceptul de dignitas îi este drag lui Olahus şi personajele sale îl NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 259
îmbrăţişează cu ardoare umanistă. În schimbătoarea soartă în care, precum în cazul nefericitului Acteon, vânătorul se poate transforma în vânat, Attila are prilejul să cugete cu o proverbială înţelepciune, ca bieţii reimsieni altădată, la o moarte demnă, neacceptând cerşirea milei celui mai puternic: “Satius semper
cu un întreg principiu de viaţă, marchează ferm şi drama shakespeareiană. Însă, pe plan european, primul umanist preocupat de fundamentarea pro- blemei demnităţii este Gianozzo Manetti, care vede în Dante – precursor al teoretizării statutului omului în univers – demnitatea întrupată. De la Manetti, care îl parafrazează pe Antonius Pius în relatarea sa despre Marcus Antonius, provine şi ideea că “demnitatea imperială nu înlătură [citeşte: exclude] […] acţiunea sufletului” (1015) – ceea ce personajul titular al lui Olahus ilustrează pe deplin. În 1487, Pico della Mirandola, prin celebrul său tratat De hominis
demnitate, poziţie centrală în natură. (În acelaşi cadru, Spaccio lui Bruno avea să adauge esenţei demnităţii umane, reperate de Alberti în muncă, o nouă definire: durerea.) Pico apreciază că, neavând nici o condiţionare naturală, fiinţa umană este singura care dispune de liberul arbitru şi deci, singura care este propriul său creator. În oraţia sa consacrată demnităţii, umanistul percepe astfel cuvântul Domnului către om: “Nu te-am făurit nici fiinţă divină, nici pământeană, nici muritoare, nici nemuritoare, pentru ca tu, propriul şi nobilul [88*] tău creator şi plăzmuitor să-ţi modelezi chipul pe care îl preferi. Vei putea să degenerezi spre fiinţele inferioare, care sunt brute; vei putea să te înalţi, după călăuza cugetului, spre cele superioare, care sunt divine” [s.n.] (1016).
Atât suferinţa de care vorbeşte Bruno, cât şi opţiunea care îi stă în putere, conduc făptura umană la adevărata nobleţe cu care nimeni nu se naşte, dar pe care oricine o poate dobândi. O viziune în care cele două căi de accedere către nobleţe se contopesc are Giovan Battista Gelli: “Măreţia omului constă în suferinţa lui, care este libertatea sa” (1017). În ce rezidă nobleţea umană pentru Galateo reiese din felul în care ierarhizează disciplinele; considerând că meditaţia este superioară politicii, el pune preţ pe cunoaştere, contravenind lui Salutati, lui Bernardino da Siena şi tuturor celor care au derivat nobleţea omului din fapte şi din implicarea sa civică. Deşi militant pentru viaţa angajată, Poggio Bracciolini admite o cale de mijloc între cele două puncte de vedere, atunci când, în Liber de virtute, recunoaşte că şi filosofii pot fi înnobilaţi de virtute câtă vreme scrierile lor au o valoare educativă, utilă cetăţii (1018). Cristoforo Landino, în De vera nobilitate, precum un apărător al lui Marius împotriva lui Sylla, condamnă goliciunea nobleţii de sânge a napolitanilor şi Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|