Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
250 ANTAL GYÖNGYVÉR ex Gepidis et parte relinqua sociorum efficit, quos Ardaricum regem curare iubet. In acie alios regulos cum armatis militibus locat. Ipse cum robore suorum propter signa consistit. Exercitus postremam partem delecto iuventutis robore ex ordine firmat, ne hostes multitudine freti, a tergo circumvenire suos possent” (972). Bun strateg se dovedeşte a fi, însă, şi Aëtius, atent la potenţialul armatei sale, dar şi la posibilii trădători: „Ex alia parte Aëtius cum Romanorum viribus
Totuşi, Attila se află sub o zodie mai norocoasă. El este şi ca orator un “strateg” ieşit din comun. Pe de o parte, îşi îmbărbătează militarii prin discursuri pătimaşe, construite după legea artei, exploatând toate resursele cuvântului rostit, oferindu-le temeiul valid al încrederii. Pe de altă parte, disimulativ, doar celor intimi şi cu vitejia de nezdruncinat îşi arată pe faţă îngrijorarea. Şi, ca o capitală diversiune, în pragul presupusului său ultim ceas, pune ca sunetul surlelor să lase în faţa duşmanilor impresia demersului firesc al bătăliei. Scăpat ca prin minune din strânsoarea ucigaşă a destinului, scuturându-se de coşmarul în care şi-a văzut moartea cu ochii, Attila îşi sporeşte puterea mereu mai mult. În dificilul asediu al Aquileiei, când hunii nu mai speră să o poată cuceri şi vor să se îndrepte către Roma, regele îşi uimeşte militarii cu o nouă strategie: porunceşte ca tot a patra şa să fie aruncată în şanţul de apărare al cetăţii, anume unde zidul pare mai slab. Dând foc şeilor şi pregătind balistele, hunii privesc cu stupoare cum ingeniozitatea comandantului lor îi scuteşte de continuarea asediului: “nam mures ignis vehementia consumptus,
totuşi, din vedere răspunderea pe care o are, ca şi comandant, în asigurarea victoriei. Văzând înverşunarea localnicilor, îşi împrospătează atacanţii cu forţe noi, poruncind retragerea răniţilor şi a celor epuizaţi: “Vulneribus con- fectos ad castra referri et fessis novos succedere iubet” (975). Fiul lui Bendeguz aduce curând ofrandă pe altarul propriei nemărginite perseverenţe războinice un nou mijloc de a-şi asigura expansiunea: instituţia poştei. Această strategie îi permite să-şi devanseze duşmanii, demersurile acelora nemailuându-l prin surprindere, iar el la rândul său putând vesti, din Sicambria, întregii sale armate deciziile pe care le ia. O atare măsură, mai mult decât înverşunarea sa de nestăvilit în iureşul luptei, mai mult decât stăruinţa nestrămutată prin care lasă în urmă un vast imperiu, îl definesc drept spirit de geniu [82*].
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 251
Deşi umanismul este preocupat nu atât de masele largi cât de individ, cu precădere de omul care, valorificându-şi spiritul cu care a fost dăruit, devine sclipitor şi demn de creatorul său, problematica geniului nu atinge în secolele sale cotele pe care le va avea în epoca romantică. Adesea, umanismul pare chiar să treacă mut pe lângă propriile spirite ieşite din comun ori şi le sacrifică, purtând hlamida conjuncturii. La cealaltă extremă, sub fragila poleială a complezenţei, un nesfârşit orizont de lunecoase politeţuri cinsteşte pseudoproducţii cvasianonime. Pe tărâmul gândirii morale şi al cuvântului scris, Europa şi Olahus se închină, însă, deopotrivă, înaintea celui care afirmase cu nedezminţită con- vingere “vreau să fiu cetăţean al lumii” – Erasmus din Rotterdam. Regi şi umanişti, catolici şi reformaţi, laici şi papi – facţiuni ale unei omeniri scindate îl vor numai de partea lor; văzând, însă, pretutindeni muşcătura răului, Erasmus rămâne retras în propria-i lumină. Aşa îl ştie şi Nicolaus Olahus – prietenul său cu suflet îngemănat –, cel faţă de care crusta de neîncredere a lui Erasm face loc profundului ataşament şi sincerei admiraţii. În întreaga sa creaţie, Olahus numai pe el îl consideră geniu:
Ieşind din rândul omenescului, Erasmus este văzut ca astru a lumii purtând însemne divine:
“Ut reor audisti divinum nomen Erasmi Quo nihil hic noster notius orbis habet […] […] Primum sidus in orbe fuit. […] Perspicuum mundus non capit ingenium.” (977) De-ar fi fost înzestrată cu atribute exclusiv pământeşti, această figură sacră a sferelor cu care fiinţa umană are doar într-o pioasă şi transcendentală tangenţă, s-ar fi metamorfozat, neîndoielnic, într-un erou [83*]. Conceptul creează în epocă un adevărat mit cu ocazia disputei dintre preţuitorii libertăţii reprezentate de anticul republican Scipio şi apărătorii cezarismului, cu aluzie la clanul de Medici. Guarino glorifică în dictatorul roman însăşi chintesenţa eroismului. Parafrazând ideea din Galateo de Gio- vanni della Casa, se ajunge la perceperea virtuţii eroice drept sărbătoare îm- podobind laboriosul cotidian, punere la încercare ieşită din comun a atri- butelor civice. În Compendio della scienza civile, Francesco Piccolomini face distincţie şi el între virtutea civică, pusă în slujba realizării scopului omului pe Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|