Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
246 ANTAL GYÖNGYVÉR minima sui parte baltheis (ut moris est nostrorum hominum) ensibusque argentatis, ac torquibus aureis ornatam, tanta subito admiratione stuporeque perculsus est, ut totius suae legationis oblivisceretur” (950). Însă acest memorabil moment este justificat de scriitor prin prezenţa copleşitoare în peisajul cultural şi istoric al vremii a figurii aureolate a lui Matei Corvinul – întruchipare a principelui [79*] ideal. E drept, căutătura lui vâră spaima în solul turc: “propter eius aspectum, qui ob magnos oculos
de duşmani, prin vorbe, prin fapte şi prin comportament, Corvinul se trans- substanţializează într-un alt Attila, care, şi acela răspândea groaza prin ochii-i scăpărători: “oculis nitentibus, ipso intuitu severitatem quandam prae se ferentibus” (952). Întrupări, deopotrivă, ale trecutului glorios mai mult sau mai puţin îndepărtat, simboluri vii ale eternităţii şi vitejiei neamului, siluetele celor doi se suprapun, caracterele lor se completează sau se contopesc în modelul absolut al principelui, aşa cum îl concepe umanistul. Şi cruntul Attila, atunci când consideră că este momentul, este însufleţit de clemenţă şi de proverbialul spirit de dreptate al regelui maghiar. Îşi eliberează cu mărinimie robii, cruţă cetăţi şi, precum Corvinul care îl copleşeşte pe solul turc cu daruri (“pro regis
oaspeţii cu nemaiauzită generozitate: “Quibus Atila summa humanitate ac benevolentia appellati exceptisque magna munera largitus est” (954). Ambii au gusturi rafinate şi scriitorul insistă asupra somptuozităţii taberei/curţii lor cu minuţiozitate renascentistă: “[Tentorium] quo ipsemet utebatur ex serico,
Vişegrad, putând primi cu ospitalitate patru regi deodată, îşi are cele trei sute cinzeci de săli dispuse în jurul unei curţi suspendate, bogate în flori de câmp şi brăzdate de alei cu tei; fântâna de marmură roşie din incinta sa, sculptată şi împodobită în cel mai autentic stil renascentist, oferă celor însetaţi apă montană sau, la porunca regelui, vinuri savuroase: “Huius in meditullio, exurgit fons, miro artificio, ex rubro fabricatus marmore, cum sculptis musarum imaginibus. Ex cuius cacumine, effigies Cupidinis, utri marmoreo insidiens, aquam exprimit, quae non minus sapida quam frigida, ex vicini montis fonte, per canales eo ducta, cum iucundissimo strepitu, in lancem ex siphunculis desilit marmoream, hinc in labrum orbiculare. Hic fons, Matthiae illius Corvini regis iussu […] nunc albo nunc rubro vino fluebat, superius in radice montis, arte canalibus immisso” (956). NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 247
Chipul celor doi măreţi principi domină veacurile şi, conform intenţiei lui Olahus, ar trebui să-i stârnească la fapte pe nevolnicii principi europeni care, inerţi şi dezbinaţi, asistă neputincioşi la sfâşierea creştinătăţii de către puhoiul otoman ori, călăuziţi de ieftine idealuri, sacrifică vieţi pentru a se îmbogăţi. În spiritul revoltei împotriva acestora, pe alocuri, şi silueta lui Carol se impune în opera olahiană cu atribute de principe ideal:
“Caesaris interea tantae tolerantia cladis Exsuperat mentem, tempus in omne piam […]. Tum Caesar populos armis belloque potentes Convocat et Caesaris iungere castra iubet. Militis impigri fortes nunc sustinet artes Nunc clari peragit munia cuncta ducis.” (957) Se recunoaşte aici convingerea perenă, preluată din Iliada lui Homer, prezentă şi în portretul lui Attila, că adevăratul comandant trebuie să fie şi oştean desăvârşit, aşa cum credea şi Alexandru Macedon, după mărturisirea lui Plutarh: “Utrumque rexque bonus fortisque pugnator” (958).
modelul cârmuitorului ideal. Subtila analiză psihologică la care recurge Olahus atunci când eroii îi sunt confruntaţi cu situaţii extreme dezvăluie cu prisosinţă şi calitatea de filosof a conducătorului potrivit pentru statul ideal preconizat de Platon. Preocupaţi de definirea cârmuitorului complet, umaniştii îi surprind ne- contenit în scris trăsăturile la care aspiră în privinţa acestuia. Erasmus insistă asupra spiritului de sacrificiu al principelui: “Cine a luat în mână cârma statului are să vadă de interesele obşteşti, nu de ale sale” (959). Asemeni lui Machiavelli, el aşteaptă de la principi supremă înţelepciune: “Datoria [le] este tocmai de a potoli cu înţelepciunea şi raţiunea lor pornirile nesăbuite ale mulţimii” (960). Thomas Morus vede în monarh apărătorul capabil al intereselor celor mulţi. Curteanul lui Castiglione are şi el atributele unui parenetic. Cu toate că Machiavelli este sceptic în privinţa potrivirii principelui ideal (identificat în persoana lui Francesco Sforza – Papa Alessandro VI – sau în fiul său, Cesare Borgia) cu cadrul istoric real, el stipulează, totuşi, cinci însuşiri la care îşi raportează modelul: milostivenia, omenia, integritatea, pietatea şi respectarea cuvântului dat (deşi conjunctura politică îl poate determina să-şi justifice mijloacele prin scop): “Un principe nu trebuie […] să aibă toate însuşirile arătate mai sus, dar trebuie neapărat să pară că le are”; “Trebuie ca spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei şi […] să nu se îndepărteze de ceea ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă răul”; “Principele
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|