Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
248 ANTAL GYÖNGYVÉR care vrea să-şi păstreze puterea va trebui să înveţe neapărat să poată să nu fie bun” (961). Şi pentru că epoca îşi pune imperios amprenta şi pe aceste dezbateri, regele Aragonului, Alfonso, consideră că “un rege neliterat este un măgar încoronat” (962). Cultura este, cu alte cuvinte, cea care îl distinge pe lider pe omul de rând, pe de o parte, şi, pe de alta, pe principele umanist de orice alt conducător. Chiar şi puterea [80*] tiranică a familiei de Medici, din faţa căreia s-a retras, printre alţii, şi umanistul Rinuccini, se pleacă, prin bătrânul Cosimo, nu în faţa fulminantelor ameninţări ale lui Savonarola, ci înaintea culturii, a neoplatonismului bizantin adus la Florenţa de Plethon, reconciliatorul bisericilor. Attila, cu puterea sporită prin numeroase victorii, stăpân peste regate şi popoare, devine generos cu cei supuşi, dar pe cei trufaşi continuă să-i treacă prin foc şi sabie, atent la prestigiul puterii sale: “Erant plerique populi circa littora maris Britannici et Balthici sive Germanici degentes, quibus non adhuc magnae erat formidini Atilae potentia. Igitur […] delegit aliquot duces, qui […] omnia […] ferro igneque vastent” (963). Ţelul regelui este de a nu putea fi egalat în putere de nimeni; de aceea atacă Italia tocmai la primirea veştii despre moartea lui Aëtius şi este pe cale să devasteze Roma când episcopul arian Ioannes îi făgăduieşte întreaga peninsulă şi Africa: “pollicitus se effec- turum ut […] brevi Romana urbe totaque Italia Africaque sine labore potiri posset” (964). Cu toate acestea, “caput mundi” nu se transformă în ruine din vrerea regelui hun, căci papa strecoară în inima acestuia, desfăşurat într-un memorabil discurs, un proverbial “bis vincit qui se vincit”, determinându-l să se confrunte cu un rival pe măsură: cu sine însuşi. “Age, igitur, – îi spune – rex potentissime, qui in hunc diem alios vincere solitus es, nunc tu te vince” (965). Recunoscându-i puterea, punându-i la picioare toată supremaţia anterioară a Romei, ispitindu-l cu nemurirea şi cu asemănarea cu divinitatea, papa Leo mântuie creştinătatea. Dar, retras în Sicambria, Attila dospeşte în neliniştea inimii sale de războinic un nou nesaţ; socoteşte că fără Asia, Asiria şi Egipt, puţină îi este puterea: “cogitabat dies et noctes, ut devicta iam Europa, vires suas in Asiam, Assyriam, Aegyptum converteret, arbitratus parum laudis im- periique a se quaesitum, nisi illae quoque orbis regiones fortitudinem et arma eius experirentur” (966). De astă-dată, nu credinţa unui pontif ci puterea supremă avea să izbăvească vieţile popoarelor ameninţate, luând-o pe a lui Attila. Apunea prin el un rău hărăzit eradicării răului, un rău care şi-a depăşit menirea, totuşi un mare om de arme şi un mare strateg [81*]. Cât timp conjunctura istorică a vremii impunea, cum observă Salutati, ca modus vivendi, permanentul “standum in acie”, iar lupta era drumul unic către “portul păcii” (967), era firesc ca cetăţeanul integru să fie situat la
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 249
răscrucea coordonatei civice cu cea a atributelor războinice. De aceea, Valla, remarcând în Socrate şi pe strategul de pe câmpul de luptă, îi recunoaşte statutul de cetăţean ideal. Din atare motive, Rabelais îl face pe Gargantua, după ce îşi exprimă convingerea că “bătaia tunurilor o născocire a diavolului este”, să-l îndemne pe Pantagruel ca, ajuns la vârsta bărbăţiei, să lase în urmă tihna studioasă: “va trebui să părăseşti […] răgazul învăţăturii, deprinzând călăria şi mânuirea armelor” (969). Pentru Machiavelli, strategia luptei se prelungeşte într-un discernământ civic aureolat de circumstanţe atenuante: “Principii care au săvârşit lucruri mari au fost aceia care n-au ţinut prea mult seama de cuvântul dat şi care au ştiut, cu viclenia lor, să ameţească mintea oamenilor […]. Dacă oamenii ar fi cu toţii buni, preceptul meu n-ar fi bun, dar, întrucât sunt răi […], un principe are întotdeauna […] motive […] care-i îngăduie să-şi încalce cuvântul” (969). Acest spirit atemporal, căruia Machiavelli îi dă un remarcabil veşmânt literar, îl făcuse şi pe Attila – cel zugrăvit de Olahus – să-şi hărţuiască până la moarte foştii complici. La Ravenna, îi asigură pe ereticii care i s-au supus că îi va cruţa: “Atila humilibus quidem parcere se ait” (970). Apoi, hotărăşte, totuşi, să distrugă, în semn de supremaţie, o parte din zidurile oraşului. Întors de la porţile Romei, îl aruncă în lanţuri pe arhiepiscopul Ioannes, şi, deşi le acceptă răscumpărarea de şaizeci de mii de mărci de aur, în cele din urmă, ucide toţi arienii: “Ioannem archipraesulem in vincula coniicit, acceptisque ab eo ac a civibus Ravennatibus sexaginta marcarum auri millibus, ipsum et eos qui Ariana infecti erant haeresi trucidari iubet” (971). Dincolo, însă, de aceste nehotărâri şi ticăloase viclenii, adevăratul strateg din Attila se evidenţiază în fervoarea luptei. Încă din vremea când hunii, trecând Dunărea pe burdufuri, i-au atacat fără de veste pe Detricus şi Maternus, Attila deţinea virtuţile unui mare comandant de oşti. Ales rege, încearcă să-l câştige de partea sa, împotriva lui Aëtius, pe regele vizigoţilor. Faptul că solia sa ajunge cu întârziere la Theodoricus şi neglijenţa de a-şi fi lăsat o treime din armată să prade Hispania avea să-l coste cea mai mare înfrângere a vieţii sale. Pierderea bătăliei catalaunice îl maturizează, însă, transformându-l în cel mai detemut cotropitor. Balistele, maşinile de război, cele zece mii de care prevăzute cu coase, armele pe care le procură, sporesc cumplita sa faimă. De altfel, şi în câmpiile catalaunice gândise bine situaţia: pentru a evita posibila înfrângere, retras în tabăra bine fortificată, înfrângându-şi cu greu pornirea războinică, tergiversase declanşarea luptei, simulând un armistiţiu, în aşteptarea militarilor din Hispania. Constrâns, în cele din urmă să dea semnalul de luptă, alege momentul înnoptării, aliniindu-şi armata după o ra- ţiune ce-i permite maximă eficienţă: „Ostrogothos, cum parte sociorum in
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|