Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
242 ANTAL GYÖNGYVÉR Faţă de compatriotul său, umanistul Olahus, în locul demersurilor teore- tice, consecvent cu sine însuşi, preferă “codul” artei. În opera sa, omul îi datorează lui Dumnezeu legislaţia supremă, acesta fiind unicul cârmuitor adevărat al muritorilor:
În cetatea pământeană, obştea îşi exercită spiritul de dreptate desemnând pe cel mai înţelept şi mai just din sânul său spre a priveghea la triumful adevărului şi al legii; hunii văd întruchiparea acestor virtuţi în Kadár: “Ne autem tanta multitudo, quae uxores, liberos, omnem familiam, gregem et armenta, quaerendi sibi regni gratia, secum ageret, absque legibus viveret et ne inter eos iuris et aequi praefectus deesset, quendam virum Kadárum nomine, caeteris prudentia industriaque praestantem, crearunt, qui iuri dicendo et administrandae iustitiae praeesset, motas lites aut componeret, aut decideret, flagitios, sicarios, praedones, maxime vero fures, qui Hunnis aeque ut hostes sunt exosi mulctaret” (932). Pedepsele sunt crunte, dar, până să fie necesară aplicarea lor, toţi sunt socotiţi egali în faţa legii: “Quo factum est, ut quum antea omnes aequo nobilitatis iure censerentur, hi, qui edictum transgressi fuerant, in servitutem redigerentur, ut nobilitas a plebe secerneretur” (933). Mai târziu, după moartea căpeteniilor şi alegerea regelui, hunii dobândesc prin Attila legi la fel de eficiente pentru stăpânire precum armele: “Statuit regnum legibus stabilire, arbitratus leges regno firmando non
să-şi îndeplinească datoria [77*] faţă de ai săi, sporindu-le prestigiul, precum şi pe al său personal, în faţa numeroşilor curioşi atraşi la curtea sa de vestea că el stăpâneşte la fel de bine dreptatea ca armele. Olahus găseşte că fericirea rezidă, pentru omul de biserică, în îndeplinirea cu grijă, deopotrivă, a îndatoririlor spirituale şi a celor civice. Este şi sfatul unei mame către fiul episcop:
“ […] Mentisque pudicae Officiisque precor sis memor usque tui.” (935) Viaţa de mirean este deplină, în schimb, prin onorarea în egală măsură a datoriei de familist şi a celei revenite cetăţeanului:
“ Felix, qui poterit talem traducere vitam Coniugis atque suae munera perficere.” (936) Aceeaşi cetate, în timpul vicisitudinilor războiului, poate reduce orice sacrificiu, inclusiv pe cel suprem, la calitatea de firească datorie. Paul Bakyth,
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 243
pierind în lupta cu turcii, îndeplineşte datoria unui bărbat distins şi creştin – “Christicolae opus conspicuique viri” (937). Umanistul apreciază şi abnegaţia cu care, consilierul lui Carol se achită de orice sarcină primită:
“Munia, dura licet, quaevis legatus obibat Integer […].” (938). Cu aceasta, Olahus se află în spirtul lui Castiglione, care dedică, în scrierea sa de referinţă, o carte, din cele patru, datoriilor curteanului [78*]. Format, ca umanist, la Milano şi trăind pe la marile curţi din Italia, ambasador şi nunţiu papal, Castiglione rămâne în istoria literaturii şi a culturii cu al său dialog
Discuţiile purtate la Urbino, la curtea protectorului său, ducele Guidobaldo della Rovere, dau chip curteanului ideal, deşi ceea ce îi apropie pe Castiglione şi pe Olahus este tocmai faptul că nici unul din ei nu agreează cu adevărat viaţa de la curte, care totuşi le-a fost hărăzită. Cele patru cărţi, dezbătând pe îndelete meritele curteanului, modalităţile de evidenţiere a acestora, calităţile doamnei de curte, şi în fine datoria de căpătâi a curteanului – îndrumarea principelui –, lasă să se întrevadă marea inadvertenţă dintre justele principii proprii curteanului de înaltă ţinută morală şi devotamentul său faţă de seniorul cu carenţe etice. Curteanul cu ştiinţă de carte, cult, bun mânuitor al armelor, plin de naturaleţe şi bun simţ, de spirit de sacrificiu şi fidelitate faţă de stăpân va şti să-l ocrotească “astfel încât prinţul său să nu fie înşelat de nimeni, să nu-i asculte pe linguşitori, nici pe clevetitori, nici pe mincinoşi, ci să cunoască binele şi răul, îndrăgind pe cei dintâi şi urând pe cel de-al doilea” (939). Şi Olahus apreciază că un bun slujitor este de nepreţuit pentru stăpânul său, iar binele raportului social dintre ei este unul comun, ca al unei simbioze:
“Tu quoque Villega dominum virtutibus amplis, Illustris observas, suspicis, atque colis. Si non poeniteat te operis, non hunc quoque recti Consilii admissi servitiique tui. Felix sorte tua dominus, sed tu quoque felix, Qui domini curam non sine laude gerat. Tempora quam longo, domini bona fama vigebit Et tua tantisper fama celebris erit.” (940) Aretino înfierase cumplit jalnica linguşire a curteanului meschin: “Ating pe unul dintre cei mari şi […] unul şi altul dintre curteni gâfâie şi, cu chinuitele lor stropiri, în felul lor mă botează, închipuindu-şi că obţin favoruri” (941). Olahus, în Alfabetul de curte, face observaţii sentenţioase care se cuvine să pună pe gânduri, ca şi cuvintele lui Aretino, orice principe: Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|