Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
234 ANTAL GYÖNGYVÉR quid gloriae ex temeritate comparari possit. Verum maiorem nos non modo utilitatem, sed etiam laudem consequuturos existimaverim, si hostibus iam fusis fugatisque […] militum nostrorum reliquias in futurum nostrum usum […] integras conservaverimus” (885). Pe Attila, gloria îl obligă. Prins în cercul ei vicios, nu-şi îngăduie nici o ezitare. Asediază cu disperare Aquileia, pentru a nu lăsa în urmă vreun oraş nesupus, fapt care – îi pare – i-ar ştirbi faima de cuceritor: “ne unicae huius urbis fortitudo gloriam suam multis rebus praeclare gestis, per totum orbem iam florentem, obfuscaret” (886). Şi, aparent paradoxal, tot setea sa de glorie salvează Roma, căci, după cum observă pontiful Leo, poporul roman, cândva glorios, cerându-i îndurare, este pe cale, dacă i-o va acorda, să-i confere cea mai nepieritoare faimă: “Magna olim, rex invictissime, Romanorum, potius orbis victorum, erat gloria […]. Quantum nobis detractum est, tantum tuae virtuti accrevit gloriae […]. Omnes fere orbis terrarum regiones virtutis ac fortitudinis tuae fama iam occupaverit, non tamen haec omnia maiorem laudem […] tribuere possunt, quam dies haec hodierna apud omnem poste- ritatem est tibi comparatura” (887). La un moment dat, regele pare saturat de glorie şi elaborează un discurs în spiritul retragerii, menţionând faima dobândită de armată, sub conducerea sa; ca întotdeauna cuvântul său devine modelatorul fără cusur, eficient, atotputernic, al voinţei militarilor, pe care îi întoarnă pe calea propriei sale vreri: “Si nomen laudemque a se eis hactenus partam, satis sibi ducerent, se constituisse in Hungariam, destinatam suae et ipsorum quietis sedem […] reverti” (888). Dar, războinic împătimit, niciodată cu adevărat îndestulat de mărire, simte numaidecât cum visul de cuceritor, de astă-dată al Asiei, îi dă ghes: “Non contentus igitur parta tot iam rebus gestis gloriam […], cogitabat
(889). Prin aceasta, regele se dovedeşte prins în inerţia mişcării (cea a stării nu i-a fost proprie niciodată), vădind convingerea că gloria este diadema celor activi, a celor devotaţi perpetuei înfăptuiri, acţiunii [73*]. Ca replică la pledoaria lui Salutati pentru viaţa activă, Galateo precizează că şi albinele şi furnicile duc o viaţă civică, deci nu acţiunea sau politica, ci nobleţea cunoaşterii îl distinge pe om de tagma altor vieţuitoare (890). Prin aceasta, el susţine superioritatea ştiinţelor contemplative faţă de cele politice. Salutati proiectează contemplaţia în ceruri, văzând rostul omului pe pământ în viaţa activă. Ca şi el, Bruni, prin “standum in acie” defineşte întreaga putere şi măreţie a fiinţei umane. Pico della Mirandola este combătut de Campanella şi de Poggio, deoarece sacrifică “neliniştea laborioasă a lumii” NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 235
(891) pentru a se retrage în biblioteci. Bruno închină, prin Spaccio, un imn binecuvântatei munci. Alberti subliniase că: “omul s-a născut, desigur, pentru a înfăptui, nu pentru a rugini lenevind” (892); la fel gândeşte şi Palmieri, în timp ce Rinuccini caută o cale de armonizare a celor două aspecte ale vieţii umane, condamnând asceza, dar, în cele din urmă, optând pentru ea, datorită tarelor sociale din Quattrocento, mai ales a tiraniei. În acelaşi spirit, Landino găseşte că la baza faptelor se află meditaţia. Manetti vede în raţiune şi acţiune capacitatea omului de a fi asemănător cu Dumnezeu. Speroni şi Pomponazzi ajung, pe calea meditaţiei, la o viaţă “angajată”. Savonarola, însă, plăteşte scump trecerea de la contemplaţie la angajarea în viaţa societăţii cu moravuri niciodată pe măsura exigenţelor sale. În Franţa, Pierre de Ronsard – strălucitul poet al Pleiadei –, în timp ce apără viaţa activă, nu uită să se întoarcă critic împotriva lipsurilor civile. Curteanul lui Castiglione şi, urmându-l pe acesta, cel al polonului Lukasz Gornicki, sunt manifeste ale angajării civice; în prefaţa operei polone stă o remarcă dezarmantă: “nu se cade nici înţeleptului nici celui prost să se culce printre cadavre” (893). Idealul omului activ este avut în vedere şi de Komensky, în opera sa didactică. Germenii gândirii renascentiste din Învăţăturile lui Neagoe Basarab se manifestă prin sfatul de a înfăptui, însă se ajunge la o stare meditativă determinată de motivul medieval memento mori. Olahus este adeptul angajării civice chiar şi îndemnând la consemnarea istoriei în locul contemplării peisajului bucolic. Totuşi, în scrierile sale, faptele sunt dominante; Attila rămâne chintesenţa neodihnei, a permanentei făptuiri, în luptă şi, deopotrivă, în pretinsele momente de tihnă, când redactează legi ori dă ordin ca părţi ale armatei sale să facă incursiuni în noi teritorii. Astfel, încredinţându-i lui Zowar o parte a trupelor sale, are în vedere preîntâmpinarea deprinderii militarilor săi cu lâncezeala: “Atila, ne laboribus ac rebus semper agendis assueti milites, otio et quiete torpescerent, quendam Zowar, exercitus sui ducem deligit, qui parte copiarum accepta Apuliam, Calabriam et ea Italiae loca, quae mari adiacent Adriatico, depopulatur” (894). Această grijă o avusese mereu, chiar şi în pragul cuceririi Italiei, când, vorbindu-le militarilor săi, îşi construise frazele anume spre a şfichiui trândăvia: “Nunc,
neputând-o cuceri timp de trei ani, regele se lasă ispitit de zidurile îndărătnice singur şi, surprins de inamic, decide să-şi vândă scump pielea: “Neque suo
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|