Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
230 ANTAL GYÖNGYVÉR pedepsirii trădătorilor şi a uzurpatorului: “Scripsit ad me his diebus, ex
Căzând pe gânduri la o asemenea atitudine de neînţeles pentru cineva care ar renunţa cu toată convingerea la viaţa de mare dregător al curţii, Olahus este, însă, profund contrariat de cea mai hidoasă şi mai oripilantă dintre torturi: automutilarea. Practicată în Şimandul Transilvaniei cu nemernice scopuri sociale, inducerea voluntară în sânul comunităţii a acelor mai diabolice diformităţi fizice reprezintă o oribilă plagă, un stigmat al ruşinii imprimat omenirii: “Simánd […] accolas fere omnes habet claudos, caecos, homines vel cruribus, vel brachiis contortis, vel alia corporis foeditate insignes […]. Non id quidem ferente natura, sed quod fama est, infantes recenter natos a parentibus aut excaecari aut ipsorum ossa compaginesque membrorum […] interverti […]. Hacque utuntur praerogativa ut sint ab aliis oneribus caeterorum Hungarorum perferendis liberi atque cancionibus mendicalibus victum quaestumque sibi […] faciant” (861). Revoltat şi dezgustat, umanistul consideră acest neam demn de orice persecuţie şi caznă: “omnibus cruciatibus dignum” (862). În schimb, trupul mutilat al lui Bakyth îi trezeşte admiraţia cuvenită sacrificiului suprem în lupta pentru libertate; eroului creştinătăţii îi închină un pios epicediu rostit de îngerul Gabriel, mesager al Domnului:
“Aspicitis mutilum quod […] sine vertice corpus Avulsit caput hoc relligionis amor. […] Paulus hic intrepide subiit cognomine Bakyth Munia quaeque viri fortis et arma mea.” (863)
IV. “quando, mirando intorno su per l’erba, vidi da l’alta parte giugner quella che trae l’uom del sepolcro e’n vita il serba.” (Petrarca – Tryumphus Fame, v. 7-9) Răsplătindu-i-se divin devotamentul, oşteanul creştin se va bucura, din- colo de mormânt, de viaţă şi glorie [72*]:
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 231
Tristia vos igitur sinui date funera terrae, Occupat ast gremium spiritus ipse meum.” (864) Moştenit din Antichitate, conceptul de glorie este exaltat în perioada umanismului, printre primii, chiar de Petrarca: în poemul epic Africa, prin personajul Ennius, el îşi prevesteşte proprii lauri pentru poezie şi scrie o Epistula ad posteros, pentru a se îngriji de perpetuarea renumelui său. La Bruni, gloria devine reflectarea socială a virtuţilor active, cele ascetice fiind lipsite de sens şi, prin urmare, şi de glorie. Matteo Palmieri, vede în urmărirea gloriei o atitudine umană ancestrală, “o dorinţă cvasianticipatoare a sufletelor noastre asupra secolelor viitoare” (865). Şi Leon Battista Alberti observă că romanilor, cât timp au fost virtuoşi în folosul obştii, gloria le-a surâs. La Pico, prin viaţa glorioasă, omul are posibilitatea de a-şi afirma libertatea. Dimpotrivă, meditând pentru iubirea aproapelui prin renunţarea la dragostea de sine, Calvin arată, în Institution de la réligion chrestienne, că aspiraţia la glorie zădărniceşte virtutea: “Pretutindeni unde nu domneşte renunţarea la iubirea de sine […], chiar dacă există vreo părelnică virtute, ea este concepută printr-o rea poftă de glorie” (866). Apărând gloria adevăratei nobleţi, François de Salles arată, privitor la cea moştenită, că “faima nu sălăşluieşte în noi, ci sau în înaintaşi, sau în stima celorlalţi” (867). Dar Morus distinge, ca şi Valla, între gloria benefică şi cea de origine războinică: “În Utopia nimic nu e socotit […] mai nevrednic de slavă decât slava dobândită prin război” (868). Iar Castiglione apreciază că “adevărata glorie e doar aceea care trăieşte prin comoara nepreţuită a scrierilor” (869). Luis de Leon laudă, în schimb, detaşarea ascetului de faima lumească:
“Nu-i pasă de-i înnimbă
Cu slavă faima numele în zări.” (870) Aceeaşi atitudine o are Tasso în Aminta şi în Ierusalimul liberat, unde o nimfă îi previne pe tineri să nu se lase ispitiţi, în defavoarea trăirii clipei, de “gloria ce mintea crudă pierde” (871). La Olahus, apare firească îngemănarea în glorie a faptelor şi a redării lor în scrieri, ca la Sallustius, întrucât umanistul consideră că fără consemnarea evenimentelor, oricât de mare ar fi impactul lor asupra istoriei, ele s-ar pierde în negura timpului. Când îl sfătuieşte pe Franciscus de Burgundia să-şi asigure nemurirea glorificând virtuţile apusului Erasm, Olahus explicitează rolul lui Homer în salvarea pentru posteritate a faptelor lui Agamemnon şi Ahile:
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|