Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
228 ANTAL GYÖNGYVÉR cu ură: “Hi duo regii iuvenes dominandi libidine perciti, quisque imperium
Istoria Europei în epoca umanismului poartă şi ea adânca cicatrice a masacrelor. Mai ardent decât Luther, Thomas Müntzer devine ideologul marelui război ţărănesc german, fapt care îl determină pe Luther să-l vadă în el pe Diavol, căci reformatorul de la Wittenberg, recunoscând chinurile poporului, consideră, totuşi, că Dumnezeu este cel care trebuie să facă dreptate. Pentru că ţăranii se dezic de el, Luther, contradictoriu, cere deschis măcelărirea lor; astfel, în 1526 revolta este înecată în sânge, iar Müntzer ucis. Mai târziu, în Franţa, şubrezindu-se, prin numeroase mişcări anticlericale, puterea papală şi a monarhului, masacrul de la Vassy (1562) marchează înce- putul războaielor religioase, care ating apogeul în 1572 printr-un alt masacru, cel din noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august), deşi aveau să mai dureze încă două decenii.
spiritul liber, coroborată cu obtuzitatea fanatismului. De la prigoană la moarte, martiriul însoţeşte istoria omenirii, vădind din Antichitate dramaticul şi incredibilul adevăr relevat de “homo homini lupus”. Iar în blânda seninătate a iubirii umaniste de semeni, în suava lumină a renaşterii umane, îndoliata aripă a Inchiziţiei aruncă peste lume diabolice umbre, îngroşând cu noi martiri mulţimea de necuprins a neputincioşilor sacrificaţi ai războiului şi ai tiraniei. Prigoana lui Erasmus, arderea pe rug a traducătorului său, Louis de Berquin, decapitarea lui Thomas Morus şi a lui John Fischer, nesupuşii lui Henric VIII, victimele umane şi literare ale regelui reformator al bisericii anglicane înturnat împotriva protestantismului, decapitarea atâtor prizonieri ai Turnului Londrei, printre care poeţii Henry Howard – acuzat de trădare – şi Walter Raleigh – îndrăgostit, complotant, explorator –, rugurile aprinse după noaptea pariziană a pancardelor, când Francisc I abia reuşeşte să-şi salveze sora, pe Margareta de Navarra, arderea pe rug a lui Servet, victimă a lui Calvin, spânzurarea lui Savonarola, hărţuirea lui Campanella şi Galilei, martiriul, la răscruce de veacuri a lui Giordano Bruno au sărăcit omenirea de cele mai înalte spirite ale sale şi, alături de execuţii pierdute în anonimat, au întârziat, însă nu au putut zădărnici, visul de împlinire umană. Din dezastrul acestor decimări, Nicolaus Olahus surprinde doar câteva momente, grave cât toată istoria. Căci însuşi Attila este pedeapsă a omenirii, iar prigoana săvârşită de el mână neprihana înspre jertfa de sânge. Dacă, temându-se mai mult de abjurarea propriilor sale convingeri decât de strân- soarea paralizantă a morţii, Morus urcă pe eşafod zâmbind, aceeaşi cutremu- NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 229
rătoare măreţie o are, confruntat cu sabia satrapului, şi Nicasius, care se stinge cântând psalmi: “Quum Hunnorum ferocia […] in omnes, etiam in
pavimento, psalleret, mox a quondam satrapa gladio educto invasus, capite truncatur” (854). Episcopul din Rhemi îşi oferise viaţa în schimbul mântuirii de la moarte a poporului său, însă, datorită cruzimii hunilor, reimsienii ră- mân cu toţii, în urma acelora, martiri sfinţind oraşul: “Fuere scriptores, qui
moaştele martirilor seceraţi în Colonia rămânând relicve sacre ale oraşului: “Quae egressa in continentem […] ubi urbi appropinquare coepit, mox ab Hunnis undique invaditur atque cum omni societatis suae turma crudelissime trucidatur […]. Harum reliquiis illustris est Colonia” (856). Dacă Ursula, “socotind că nimic nu-i este potrivnic, ci toate sunt sigure” – “nihil hostile, sed omnia […] tuta esse arbitrata” (857), luată prin surprindere, moare fără de veste, cetăţenii din Rhemi, îndelung asediaţi şi cunoscând cruzimea lui Attila precum şi mobilul asedierii oraşului lor, trăiesc din plin teroarea răz- boiului, iar, conştientizarea imanentelor torturi [71*] îi paralizează într-atât, încât mărturisesc episcopului lor că se tem să nu se dezică, din omenească slăbiciune, de credinţă: “Quibus cruciatum generibus, quorum haec tua plebe- cula impatiens est, in nos miseros a barbaris saevitum non fuerit? Esto, sint nostrum aliqui malorum cruciatusve patientes. At longe plures sunt, qui hu- mana victi imbecilitate, horrore vique tormenti, Deum abnegent” (858). Pentru a preîntâmpina căderea în necredinţă a poporului său, Nicasius insistă asupra neînsemnătăţii clipelor de tortură faţă de veşnicia vieţii celei fericite dobândite prin asumarea acelora: “Delicta carnis quibus sumus obnoxii, mo- mentaneis his nunc cruciatibus expiantes […] [coelestis vitae] beatae simus particeps. […] Brevia erunt quae a barbaris patiemus tormenta. Illa coelestia […] praemia […] immortalia […]. Non igitur vos corporis terreat aut malum, aut cruciatus” (859). Pătrunşi de cuvintele episcopului, reimsienii reuşesc să moară cu demnitate. Aşa cum nici pe Savonarola sau pe Machiavelli nu l-a înduplecat schingiuirea, unul pierind pentru crezul său, celălalt fiind miraculos graţiat de conjunctura politică favorabilă Medicilor împotriva cărora se bănuia că se ridicase. Tortura dusă până la mutilare îl întărâtă, paradoxal, pe vărul domnesc al umanistului, pe Petru de pe Argeş; tăindu-i-se nasul, acesta nutreşte speranţa
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|