Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
222 ANTAL GYÖNGYVÉR strălucite, pe cele clădite le administrează organizat şi […] le îmbogăţeşte. Asupra lor năvălesc însă satrapii” (829). Cuvintele lui Erasmus înfierează în veci războiul “decât care nu există nimic mai nelegiuit, mai dezastruos, mai plin de primejdii şi cu urmări mai durabile, mai monstruos şi mai total nedemn de om, ca să nu spun de creştin. Si totuşi, este surprinzător cât de fără rost, cât de nesăbuit şi din te miri ce pricină se porneşte astăzi, aproape pretutindeni, un război, dar mai ales cât de sălbatic şi de barbar este cel dus, nu numai de păgâni, ci şi de creştini, nu numai de profani, ci şi de preoţi şi episcopi, nu numai de tineri şi de oameni fără experienţă, ci şi de bătrâni mult încercaţi, nu numai de oameni de rând, schimbători din fire, dar mai ales de principi, a căror datorie este tocmai de a potoli cu înţelepciunea şi raţiunea lor pornirile nesăbuite ale mulţimii” (830). Aceeaşi nobilă gândire o are în această privinţă şi Thomas Morus, căruia Erasm îi dedică Stultitiae
Utopia nimic nu e socotit, pe drept cuvânt, mai nevrednic de slavă decât slava dobândită în război” (831). Totuşi, umanistul admite necesitatea luptei de apărare şi dezrobire, condamnând cruciadele care sleiesc puterile popoarelor împotriva adevăratului duşman – cum gândeşte şi un personaj al lui Rabelais: “N-aş dori […] să pornesc la război până nu voi încerca toate căile pentru a ajunge la înţelegere” (832). Contemporan cu Olahus, în Transilvania, Johannes Sommer, în Elegia IX, redă în acest chip crima războiului:
“Qui primus belli sceleratas protulit artes, vix, puto, mortali sanguine natus erat. Crediderim nocuum tenebrosi daemonis astrum tam varias mortis conciliasse vias”. (833)
La Nicolaus Olahus, el însuşi luptător, de nevoie, cu arma în mână, aparent se poate vorbi de două atitudini faţă de tenebroasa realitate a războiului. Una dezaprobă sângeroasa încrucişare a armelor şi însoţeşte întregul fir al vieţii umanistului; cealaltă pare să izvorască din admiraţia fie faţă de bărbăţia şi vitejia strămoşilor huni, fie faţă de măreţia lui Carol Quintul înaintea rebelului rege Francisc I. Cu toate acestea, plăcerea războiului niciodată nu a fost compatibilă cu firea umanistului Olahus, care, dincolo de cultura sa, a moştenit chiar de la tatăl său – şi Hungaria stă mărturie – detaşarea de vâltoarea politică şi un total dezgust faţă de vărsarea de sânge. Urăşte, însă, pe cei care atentează la libertatea patriei, pe turcii opresori, şi-l condamnă pe regele Franţei care, profitând de răbdarea împăratului, ce “depăşeşte întru totul cuvioasa închipuire”, târăşte în prăpăd şi pârjol ţarina şi paşnicele
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 223
neamuri. Poetul închină imnuri păcii, iar patriotismul şi simţul dreptăţii îl îndeamnă să preţuiască virtutea militară a Cezarului, care opreşte cu arma nenorocirea dezlănţuită, de vreme ce mijloacele civile şi diplomatice nu se dovedesc eficiente:
“Occupat at postquam cupidam malesuada libido Regnandi mentem regis et imperii Foedera complacitae pacis violata fuere, Oritur hinc bellum perniciesque mala. Itala nam tellus gelido concussa timore Contremit et multo est sanguine sparsa virum. Viribus his regis non moenia celsa resistunt Non arces fortes, ullaque firma domus Culmina praecipitem subeunt excelsa ruinam Aequanturque humili tecta superba solo. Non tua templa, Deus, multis venerata diebus Tuta fuere quibus pacere mite fuit Sed sacris passim magnae de sedibus urbis Atque locis aliis diriptiuntur opes. Nulla fuit ratio, nullum discrimen amici Et fratris chari gratia nulla fuit […] Caesaris interea tantae tolerantia cladis Exsuperat mentem tempus in omne piam. Cogitur hinc turmas equitum coflare sequentes Sisteret ut fervens Marte potenter malum.” (834) Nu “suliţele însângerate ale atât de furiosului Marte” – “rabidi Martis tela cruenta”, nu “urgia pârjolurilor” “rabies […] incendiorum” îl sfătuieşte Olahus pe Cornelius Graphaeus Scribonius să le nemurească în versuri, ci acele imperiale fapte de armă care, măreţe şi aducătoare de pace, ar fi trezit şi atenţia, creatoare de epopee, a lui Vergilius. Ce-i drept, pe lângă strunitorul “galilor neînfrânaţi”, Carol este, totuşi, un cuceritor. Iar poetul, devotat, se pleacă în faţa glorioasei sale personalităţi, îndemnând la elogiul său:
Pe Franciscus Craneveldius Olahus îl apreciază tocmai pentru calitatea Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|