Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
218 ANTAL GYÖNGYVÉR Prospera sollicito decantes omnia cantu Augeat ut prolem tempus in omne suum […] Tunc ego caelesti perflatus numine divum Maerorem meritis tristiamque levo.” (808) Imprevizibila şi schimbătoarea soartă îl va răpune, însă, foarte curând pe acest mic copil, redeschizând adânca rană din inima lui Olahus şi zdrobind-o pe cea a părinţilor; zadarnicele lacrimi nu pot uşura durerea şi, cu atât mai puţin, abate cursul sorţii:
“Deseris in lucru patrem matrisque relinquis Perpetuas lachrymas tristiamque gravem At quia stelliferi summus regnator Olympi Sic voluit, vana est nostra querela nimis.” (809) Săvârşirea lui Erasmus îl îndurerase, abia nu demult, pe prietenul său cel mai bun; din nou neputincios, nu-l va putea cunoaşte vreodată pe cel a cărui revenire în patrie o pregătise cu atâta dăruire:
Mângâierea pentru ambele grele pierderi ale piosului episcop este Dumnezeu, care îi împărtăşeşte deopotrivă pe cei doi defuncţi din gloria nemuririi:
Alternanţa dintre suferinţă şi împăcare sufletească, împletirea răului şi a binelui în viaţa omului este surprinsă de poet în două secvenţe artistice: prima explicitează succesiunea zilelor însorite şi a celor împovărate de nori, într-o imagine “analitică”:
“ Tristia post laetos tribuisti tempora soles Et claros iterum, nube cadente, dies.” (812) Cea de-a doua o “sintetizează” într-un superb oximoron – “neagră lumină”:
“Hinc, duris cruciatibus meorum Vexares animum et meam quietem NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 219
Turbares lachrymis perennibus, sed O, Lux atra, mihi meis maligna Rebus iam precor abstine severis Heu! a mortibus anxiisque damnis!” (813) Cu toate acestea, nici chiar în aceste versuri nu există un echilibru între bine şi rău, fundalul rămânând întunecat, nota elegiacă fiind păstrată atât prin monotonia hendecasilabului, cât şi prin sumbra aliteraţie “mihi meis maligna…”. Sumbră este şi alinarea durerilor vieţii prin moarte, într-o triiambică olahiană cu reverberaţii sapienţiale:
“Dum vivimus, subiecta fit vita omnibus Periculis, afflictionibus, malis, Sed morte solvuntur pericula omnis.” (814) Consolarea nu stă, însă, în puterea morţii de a stinge suferinţa, ci în calea deschisă prin moarte către nemurire de virtutea supusei asumări îndelungate a răului:
Cetăţenii reimsieni tocmai această cale spre absolut nu o pot desluşi. Ei vin la episcopul lor înfricoşaţi că îndelungata suferinţă îi răpune cu zile: “Quid longis iam laboribus, vigiliis, inedia defatigatis, faciendum nobis sit, ut mortem immaturam vitemus non plane constat” (816). Nicasius îi îndeamnă, însă, la asumarea chinurilor, care vor fi scurte şi neînsemnate faţă de veşnica fericire dăruită de Dumnezeu celor cu credinţa nestrămutată: “Agite […],
(817). Fidel discipol al lui Christos, Nicasius abate de deasupra cetăţenilor, prin învăţătura sa, pedeapsa cuvenită celor ce nutresc răzbunarea [67*], îndemnându-i să-şi iubească persecutorii: “Nec licet his, qui vos persequuntur malum precari, sed imitati Christi Jesu et doctrinam et factum, pro inimicis vestris ut ad veram Dei congnitionem rectamque vitam revertantur, mecum una iugiter deprecemini” (818). Spre deosebire de o atare atitudine, “începând cu Arden din Feversham [cu autor necunoscut], drama elisabetană este, în genere, o tragedie a răzbunării […]. [Iar prin Shakespeare] tragedia răzbunării devine drama dreptăţii […], Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|