Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
214 ANTAL GYÖNGYVÉR maris aestibus tutiorem, cui Rivo Alto nomen est, migrarunt. Quo in loco hanc, quae nunc Venetiae dicitur, urbem aedificare coeperunt” (792). Înainte, pe drumul dintre Trecae şi Rhemi, chiar Attila dăduse peste localnicii care tocmai se refugiau din calea sa, ascunzându-se prin păduri: “[…] Pleros Trecae urbis accolas, metu perterritos, cum coniugibus et liberis ad sylvas vicinas salutis suae tuendae causa, profugientes, in itinere conspexisset” (793). Până şi răstimpul de odihnă a hunilor în Sicambria înseamnă pentru ţăranii din împrejurimi o asemenea nenorocire, încât se văd nevoiţi să se strămute în alte locuri, părăsindu-şi turmele şi cirezile: “Milites […], rapinis praedisve assueti, […] urbes quoque ac populos Hungariae, Atilae subditos, damno afficere, vexare, adeo ut coloni plerique impatientes tantarum direptionum, derelictis pecoribus et armentis suis […], alio migrare coacti fuerunt” (794). Cunoscând cel mai bine mânia comandantului, treimea armatei hune care a fost “învoită” să prade Hispania şi, întârziind, contribuise la înfrângerea catalaunică, renunţă definitiv la a mai da ochii cu Attila, preferând să se autoexileze în peninsulă: “Veriti milites iram Atilae, quem supra quam
de teama lui Detricus, trei mii de huni se refugiază în Dacia, întemeind cele şapte scaune secuieşti în amintirea celor şapte căpetenii hune: “Post pugnam
bătălia din Câmpia Sicambriană, menită să decidă asupra întâietăţii puterii între succesorii lui Attila, aceasta se va solda cu pieirea lui Aladaricus, fiul lui Kreimheiltz (Krimhilda), şi cu pribegia lui Csaba, fiul Herrichei – fiică de împărat roman, în Grecia, la împăratul Honorius, unchiul său, apoi în Sciţia la bunicul dinspre tată, Bendeguz. Csaba cultivă în fiii săi dragostea pentru pământul ungar (unde – spune Olahus – după trei sute de ani de la săvârşirea lui Attila, hunii vor reveni în mare forţă); el este însoţit de şaizeci de fraţi şi douăzeci şi cinci de mii de huni: “Chaba […] cum sexaginta suis
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 215
ut dum per aetatem liceret, Hungariam repeterent. Cuius admonitionem posteri eorum postea observarunt, nam a morte Atilae post annum circiter trecentisimum, Hunni ex Scythia magno exercitu reversi, Hungariam secundo occupavere” (797). O altă putere armată, la fel de terifiantă ca cea a hunilor, avea să-i mâne pe oameni, în disperare, pe vremea lui Olahus, departe de ţinuturile dragi. În cuvântul adresat de mama episcopului de Iaurinum fiului ei, poetul surprinde, printre urmările războiului, şi pribegia. Bătrâna doamnă, ruptă de patrie, îşi va găsi sfârşitul departe de locurile natale. Salvată de fiu, precum Anchise de Eneas, viaţa ei se epuizează prin fuga din calea prăpădului otoman. În cele din urmă, ostenită şi tristă, se lasă cuprinsă de dorinţa de veşnică odihnă:
Însuşi tatăl poetului, aflat în primejdie de moarte ca potenţial rival al Drăculeştilor la tronul Munteniei, îşi caută refugiu, prin regele Corvin, în viaţa civilă a Transilvaniei – cum relatează umanistul într-un pasaj autobiografic al Hungariei: “Stephanus, […] illius evadens tyrannidem, confugit ad Matthiam regem: […] maluit in Transylvania […] vitam […] agere privatam” (799). Iar concepând epitaful fratelui său, scriitorul menţionează, de asemenea, că prefectul Orăştiei fusese aici doar oaspete, provenind din strămoşescul pământ valah:
“
Stemmate praeclaro at hic velut hospes eram.” (800) Unul din marii pribegi ai epocii este însuşi Olahus, care, însoţind-o devotat pe regina Maria, se simte printre străini ca o luntre rătăcind în furtună, printre talazurile relelor vremii:
“
Fluctibus in mediis, sic ego mente vagor.” (801) Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|