Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
240 ANTAL GYÖNGYVÉR dicitur, interdiu suam plebem verbo Dei pavisse, noctu vero, profectus ad silvam vicinam, humeris ligna detulisse et pauperes fovisse” (919). Iar papa Leo prin forţa persuasivă a înţelepciunii sale, ca şi preotul de la Trecae, izbândeşte pentru ai săi mai mult decât reuşise martirul Nicasius, inoportun pentru capriciile hunilor. Acestuia, poporul, numit de scriitor, cu compasiune, plebecula, i se confesează, conştient de propria sa slăbiciune; caznele îi înfricoşează pe cei mulţi, dar şi mai mult îi îngrozeşte faptul că prin ele, nevrednice şi fragile fiinţe, s-ar putea dezice de credinţă. Scriitorul surprinde cu tragic realism convulsiile interioare ale poporului, zadarnice în pragul iminentelor masacre: “Quibus cruciatuum generibus, quorum haec tua ple-
Această tulburătoare autocaracterizare este urmată de solicitarea ajutorului de la cel care se bucură de deplina lor încredere, întruchipându-le speranţele. Altminteri implacabil, Atila este impresionat episodic de disperarea şi mizeria omului de rând; iartă de la moarte, în câteva rânduri, pe îngroziţii refugiaţi prin păduri, de teama lui, iar femeii cu zece fiice, de la Trecae, îi oferă daruri pentru a le putea creşte: “Movit Atilam miserae mulieris ad pedes
Dimpotrivă, Aëtius nădăjduieşte să-l abată pe Trasimundus din drumul său ce se anunţă glorios, punându-i în vedere tocmai lipsa de statornicie a poporului: “Si […frater] popularium animos, ad omnem fortunae flatum proclives, benevolentia, munificentia aliisque illecebris sibi conciliaverit, quid tibi fortuna reliqui faciet?” (922). În paginile Hungariei, poporul transilvan apare strâns unit şi dârz: “gens […] membris bene compacta, bellicosa, armata” (923). Spiritul de dreptate, ca şi ameninţarea din partea duşmanilor, face din oameni un personaj colectiv de nezdruncinat. La uciderea mişelească a lui Mihnea vodă, refugiat din Muntenia şi bucurându-se, în Sibiu, de protecţie oficială, mulţimea răspunde cu moarte: “Hic […] perpetrato facinore, ad hospitium propinquum magno
Dacă norodul se substituie, în răstimpuri, legiuirii, în schimb, mai des se consideră, în Europa umanistă, că legea [76*] este menită să-i orânduie tocmai pe cei mulţi. De pildă, Bracciolini consideră că legile îi vizează cu adevărat doar pe cei de rând; pentru cei mari, sunt făcute spre a fi încălcate.
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 241
În dialogurile din 1450, el arată că “toate acţiunile însemnate s-au născut din injustiţie şi violenţă”, promovând ideea că faptele memorabile aparţin celor care au suficientă personalitate pentru a surmonta “legile vulgului” (925). Totuşi, în nesfârşita dispută dintre apărătorii legilor naturale şi, de cealaltă parte, a legilor social-morale, care ocrotesc binele obştesc şi îl apropie pe om de divinitate, până şi medicul Giovanni d’Arezzo, într-un dialog dedicat lui Lorenzo de Medici, îşi înzestrează un personaj potrivnic lui Bracciolini cu asemenea convingeri: “nu vor fi îndestul lăudate […] legile; ele, într-adevăr, orânduiesc nu numai pe neciopliţi sau pe cetăţenii de rând sau pe bogaţi, ci îngrădesc şi înfrânează pe pretori şi pe magistraţi, conduc pe regi, […], asupra împăraţilor îşi exercită puterea, […], îi apără pe cei slabi de cei tari, menţin armonia între cei egali” (926). În Stultitiae Laus, Erasmus extinde şi el câmpul de acţiune al legilor peste capetele încoronate: “Cine a luat în mână cârma statului, nu trebuie să se abată nici cu o lăţime de deget de la legile al căror autor şi împlinitor este” (927). Înaltele principii morale îi păruseră inalterabile lui Salutati, însă discipolul său, Bruni, le vede perisabile şi relative, determinate în timp şi spaţiu, ca apoi, constatând caracterul lor coercitiv, să le opună literelor destinând legile celor răi, iar literele celor buni (928). Guicciardini consideră firesc şi benefic ca legile – produse umane pentru om – să nu fie “adevărate şi sigure în orice vreme”, ci adaptabile la noile contexte, “variabile şi capabile să fie transformate” (929). Piatra de temelie a academiei lui Cosimo, Plethon, scriind platonicul tratat Despre legi în favoarea unei societăţi ideale, având ca model nu creştinismul, care i se pare vlăguit, ci Antichitatea clasică, stârneşte indignarea primului patriarh constantinopolitan din timpul dominaţiei otomane, Scolarios; el dă flăcărilor mistuitoare această scriere, din care se vor salva pentru posteritate abia câteva fragmente; ideologia lor, însă, a fost călăuză a Renaşterii. În Transilvania, Honterus, apreciat de Melanchton, în prefaţa unei ediţii Justinian (Basel – 1539), gândeşte în asemenea sentinţe memorabile rostul legii: “Din obiceiuri rele s-au născut legi bune, şi anume pentru ca nimeni să nu pună mai presus de raţiune şi adevăr voia lui […] şi să nu poată lua drept pretext neştiinţa […]. Ignoranţa nu scuză pe nimeni.” Umanistul braşovean deplânge şi combate interpretabilitatea legilor, imposibilitatea ca ele să fie exhaustive: “Nu tot ce e îngăduit este onest; multe îngăduie legile şi totuşi nu le poţi săvârşi fără a-ţi călca pe conştiinţă.” Conştiinţă şi spirit de dreptate i se cere şi judecătorului în aprecierea legii: “În judecăţi, afectele sufleteşti trebuie domolite cu grijă”; “Mila adesea a înşelat, echitatea niciodată”; “Cel ce cruţă pe cei răi e un trădător al celor buni”; “Cel ce îl dezvinovăţeşte pe cel păcătos […] nu-şi pătează conştiinţa mai puţin decât acela care […] condamnă un inocent” (930).
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|