Nicolaus olahus

256

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

la această riscantă bătălie, ar fi creat impresia că a dat bir cu fugiţii şi, prin 

aceasta, gloria vitejiei sale (temute de toţi) ar fi fost definitiv compromisă. 

De aceea, apreciem că interpretarea corectă a fragmentului este următoarea: 

“Attila,  deşi  era  neliniştit  în  sinea  lui  pentru  deznodământul  potrivnic  al 

viitoarei bătălii, a preferat, totuşi, să îşi încerce norocul şi, decât să se întoarcă 

din  drum  şi  să  pângărească  printr-o  fugă  ruşinoasă  laurii  vitejiei  sale,  să 

încerce orice [soluţie] extremă”. Este indicat a se proceda similar şi în alte 

fraze, unde conceptul este asociat nu cu o atitudine, ci cu o acţiune concretă 

de luptă: “Non magno periculo victoriam consequuturi sumus, si pari virtute 

unoque animo cum hostibus depugnaverimus” [s.n.] (998). (A se compara cu: 

“[…] Aetherus, Anglorum regis filius, pulchritudine, virtute ac moribus divae 

Ursulae,  Britanniae  regis  filiae  unigenitae  ardentissime  commotus  [erat]” 

[s.n.] (999).) Cum Olahus face istoriografie, întreaga sa scriere fiind un film 

al necurmatelor lupte, în iureşul faptelor de armă este firesc ca, de cele mai 

multe ori, calitatea preţuită de scriitor sau de personajele sale prin termenul 

de  virtute  să  fie  vitejia.  Uneori,  datorită  situării  acestui  cuvânt  între  două 

vecinătăţi contextuale care favorizează fiecare o altă accepţie, interpretarea 

este  îngreunată  odată  mai  mult:  “Eo  locci  progressi  sumus,  commilitones 

integerrimi, ut non nisi virtute et armis hinc evadenti detur nobis potestas” 

[s.n.]  (1000).  (Cinstea  militarilor  invocată  de  Attila  înseamnă  virtute,  dar 

armele menţionate şi situaţia belicoasă presupun vitejia.)

Lăsând în urmă aceste consideraţii filologice, se observă că impresionantă 

este la Olahus evocarea invincibilităţii străbune. Attila şi acel bine închegat 

personaj colectiv care este armata hună – simboluri ale perenităţii spiritului 

şi a fiinţei neamului – reprezintă întruparea însăşi a imbatabilei vitejii, sunt 

starea  ei  materializată,  concretă,  forma  în  care  ea  se  arată  pământenilor. 

Adresându-se militarilor săi, Attila surprinde nu doar desăvârşita comuniune 

volitivă şi de putere a comandantului şi armatei, ci şi forţa motrice, primară, 

a  vitejiei  ale  cărei  tentacule  devin  cu  toţii.  Şi,  deşi  vorbele  regelui  sunt 

adesea o stratagemă inteligent construită, faptul că mecanismul astfel stârnit 

funcţionează  impecabil  vădeşte  clar  că,  în  pofida  unor  rare  murmure  de 

nemulţumire, a unor răzleţe nesupuneri, această maşină de război răspunde 

ireproşabil la comenzi, făcând istorie, deoarece acele comenzi nu sunt simple 

ordine de luptă rostite de un comandant, ci prin ele se fac auzite imboldurile 

lăuntrice comune, identificate în “starea” de vitejie, aceeaşi la toţi: “Quando 

virtutem vestram, animi ad res bellicas allacritatem, duces optimi, militesque 

strenui, mecum ipse considero, simulque quot populos, nationes, provincias, 

regna,  virtute  vestra,  viribus,  societate  fretus,  meo  imperio  subiecerim, 

quantum denique victoriae ubique terrarum pepererim, non videtur esse ope-

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

257

rare pretium me vos multis ad ea, quae vestrapte natura, consilio ac virtute 

ducimini, aut hortari, aut excitare” (1001). 

Aceştia sunt tovarăşii de armă ai lui Attila, pe care regele, întrucât înţelege 

că  luptele  purtate  împreună  reprezintă  fireasca  şi  onorabila  manifestare  a 

impulsului de vitejie propriu fiecăruia, îi numeşte “commilitiones integerrimi” 

– “prea cinstiţi camarazi”. Pentru fiul lui Bendeguz şi pentru toţi oştenii săi, 

eliberarea şi valorificarea acestei atavice chemări înseamnă, paradoxal pentru 

alţii, naturaleţe, onestitate, cinste [86*]. Astfel perceput, conceptul ar fi foarte 

apropiat de semnificaţiile pe care i le conferă Leon Battista Alberti, care insistă 

asupra laturii sale active, angajate. Însă, potrivit aprecierii aceluiaşi umanist, 

“raţiunea ne distinge de animal şi arată ce e cinstea” (1002). Or, “raţiunea” 

care îi călăuzeşte pe militarii huni pare să fie, mai degrabă, un teribil instinct. 

Oricum, dacă, din această perspectivă, calitatea morală a hunilor greu ar avea 

tangenţă  cu  accepţiunea  consacrată,  clasică,  a  termenului,  în  schimb,  este 

mai aproape de înţelesurile cavalereşti pe care le dobândeşte cinstea atât în 

dezbaterile  consemnate  de  contele  ferrarez Annibale  Romei  (1003),  cât  şi 

de atitudinea personajelor din teatrul elisabetan, unde, spre deosebire de cel 

spaniol, în care domină “convenţia onoarei”, acţiunile şi reacţiunile, duelurile 

şi răzbunările au o evidentă justificare lăuntrică (1004).

Olahus, însă, conştient de caducitatea unor legi în vogă, remarcă, suge-

rându-le pe cele imuabile, majore, legate de filosofia şi de etica binelui, că 

“nu tot ce este îngăduit este onest” (1005). Dacă vicisitudinile vremurilor au 

putut distorsiona viziunea umană asupra lumii, cu atât mai mare este meritul 

celor care şi-au păstrat discernământul între bine şi rău, mântuindu-şi cinstea. 

Adânca admiraţie a lui Olahus pentru fratele său şi pentru Erasmus de aici se 

înfiripă şi tot aici îşi are originea şi revolta stârnită de faptul că cinstea a fost 

exilată de la curte, împreună cu toate cele drepte – revoltă concis exprimată în 

Alfabetul de curte: 

   

“

Exsulet integritas, probitas et candor ab aula.” (1006)

Pe  când  protipendada  politică  lâncezeşte  în  decădere,  iar  alterarea 

relaţiilor externe iscă războaie, Matheus Olahus reuşeşte să-şi conserve rangul 

tocmai prin onestitate, aşa cum reiese din elogiul fratelui său – 

   

“Huic fortuna vices belli servabit honestas” (1007) –,

iar marele umanist olandez nu abdică de la “dreapta judecată bărbătească” – 

“rectum iudicium viri” (1008). 

Proza olahiană are, totuşi, multe afinităţi cu operele dramatice shakespea-

reiene; cinstea – ca imaculată corectitudine – şi onoarea – ca blazon al per- 

soanei fizice sau colective – se află într-o permanentă întrepătrundere. Cin-

---