Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
260 ANTAL GYÖNGYVÉR se închină în faţa celei autentice, pe care veneţienii o dobândesc prin fapte şi prin muncă (1019). Îndemnând la desăvârşire o doamnă din rândul nobilimii, François de Sales argumentează: “Nobleţea familiei […] nu sălăşluieşte în noi, ci […] în înaintaşi (1020). Tot astfel gândesc Rabelais, Cervantes şi utopiştii. Povestea despre Griselda a lui Dioneo îmbogăţeşte Decameronul lui Boccaccio cu o foarte realistă remarcă: “Cerul rânduieşte ca şi în cocioabe să se nască […] suflete mari, aşa precum şi în palate se adăpostesc adeseori suflete mai vrednice […] să păzească porcii, decât să […] domnească peste oameni” (1021). Castiglione, de asemenea, constată că unii “născuţi din sânge nobil au fost plini de vicii, pe câtă vreme alţii, fiind, dimpotrivă, oameni din popor, şi-au fericit urmaşii dobândindu-le faimă veşnică” (1022). Şi mai aspru îi judecă pe nobilii vanitoşi Erasmus: “Un oarecare înfumurat ce se laudă cu blazoanele neamului său nu e decât un […] prost şi un bastard, fiindcă e departe ca cerul de pământ de virtute – singurul izvor al oricărei nobleţi” (1023). Iar un plebeu din Istoriile florentine dedicate de Machiavelli papei Clement VII, sugerând un schimb de veşminte între săraci şi bogaţi, se adresează celor de-o seamă cu el: “Să nu vă sperie vechea lui nobleţe de sânge […], căci […] natura i-a făcut pe toţi într-un singur fel” (1024). În creaţia lui Nicolaus Olahus, conceptul este tratat adesea într-un mod specific faţă de consideraţiile vremii. Umanistul transilvănean îşi face o datorie de onoare din afirmarea ostentativă a viţei nobile, deoarece împrejurările istorice, în care neamului maghiar i s-a impregnat pecetea scepticismului în privinţa vreunui reviriment, impun acest lucru. Nobleţea vernaculară este argumentată nu doar prin obârşia hunică a maghiarilor, ci şi subliniindu-se că hunii, la rândul lor, descind din sciţii de stirpe zeiască. Strigătele de luptă şi sunetul tobelor scite răzbat în asalturile războinice ale hunilor, vârând groaza în inamic. Olahus este preocupat şi de nobleţea de sânge; când hunii îşi desemnează căpeteniile, ei pun mare preţ pe viţa veche: “Sex duces delegere, viros […]
Olahus această nobleţe este mereu dublată de fapte pe măsură, după cum şi lipsa unei ascendenţe meritorii este exploatată doar când persoana în cauză comite acte reprobabile. Astfel, în epitaful lui Matheus Olahus stă consemnat:
“Maiorum genuit me Transalpinia tellus, Stemmate praeclaro […].” (1026) Or, din alte versuri, răzbătuse deja necuprinsa admiraţie a poetului pentru integritatea morală şi consecvenţa în bine a fratelui său. Pe de altă parte, când Olahus aduce în discuţie sărăcia şi traiul mizer, alături de originea ignobilă, dubioasă, a unui concetăţean, acela se dovedeşte a avea cinstea greu pătată
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 261
de propriile fapte ticăloase, de propriul desfrâu, încât toată comunitatea îl consideră decăzut de la nobleţea umană, datorită violurilor, beţiilor şi altor josnicii pe care le comite şi în care se complace:
Dimpotrivă, epitafurile Clarei de Újlak asociază “sângelui ei nobil” pietatea şi virtuţile defunctei – toate fiind în deplin acord până şi cu numele ei:
“Hic iacet insignis pietate et sanguine clara Cui dedit hoc virtus nomen et alma fides.” (1028) În elegia dedicată finului Gabriel, Apollo, îndemnându-l pe îndoliatul frate să încerce a suplini dureroasa lipsă a lui Matheus prin buni prieteni – figuri pitoreşti ale tinereţii sale, inserează între cei dragi şi pe voievodul Mailat (cu care poetul se înrudeşte), pomenind de stirpea romană a amândurora:
“ Vaydaque Maylatus, referens ab origine gentis Romanae stirpem; hinc tu quoque nomen habes.” (1029) Dar nici în acest caz nobleţea dovedită prin fapte a unui voievod nu mai necesită vreun alt argument. În aceeaşi elegie, salutând venirea pe lume a lui Gabriel, poetul menţio- nează în mai multe rânduri alesul renume al casei părinteşti. Este unica situaţie în care nobleţea de sânge nu are acoperire în cea dobândită prin merite proprii, fiind vorba despre un prunc. Însă cele ursite de zeu şi de poet tind să contracareze acest neajuns:
O particularitate socială ce decurge din felul sui generis în care înţeleg hunii noţiunea de nobleţe, este considerarea tuturor cu acest titlu, atâta vreme cât nu se încalcă edictul prin care sunt obligaţi ca la purtarea de către un crainic a unei săbii însângerate să se înfăţişeze înaintea comunităţii, gata de luptă: “Quum antea omnes aequo nobilitatis iure censerentur, hi, qui edictum transgressi fuerant, in servitutem redigerentur, ut nobilitas a plebe secerne- Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|