Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
268 ANTAL GYÖNGYVÉR retrase în urma revărsării râurilor lasă pe maluri atât amar de peşte de tot soiul, încât după inundaţii bântuie molimele. Ţăranii vând străinilor racii cu carele, iar sturionii prinşi în Dunăre într-o singură captură, fără a socoti ceilalţi peşti din năvod, sunt în număr de mai bine de o mie şi au dimensiuni apreciabile: “Ex quibus reperiuntur nonnulli duodecim et ultra pedum longi” (1058). Apele termale, deosebit de tămăduitoare, îşi au utilitatea şi în mo- rărit: “Thermae […] sunt tanta vehementia alicubi erumpentes, ut molas
albă, alabastrul reprezintă inepuizabile bogăţii. Aurul Arieşului concurează cu comorile Padului; din cele trei forme în care aurul este oferit de natură, cu totul uluitoare sunt, însă, bucăţile masive, în stare pură, cu mărimi care taie respiraţia: “Scripsit ad me Nicolaus Gherendinus, episcopus Transylvanus,
făcându-se lumânări. Sarea se taie cu târnăcopul şi este transportată cu navele pe Mureş, Someş şi Tisa, ori în care trase de câte şaisprezece boi. Pentru condimentarea mâncărurilor, natura i-a dăruit pe ţărani şi cu apa sărată a unor pâraie montane (1060 b). Zugrăvind acest mirific colţ de univers, Nicolaus Olahus pare a fi desti- natarul învăţăturilor lui Gargantua: “Cât despre lucrurile care sunt ale firii [citeşte: ale naturii], aş dori să le cercetezi cu luare aminte: să nu rămână nici o mare, nici un râu, nici un izvor cărora să nu le cunoşti ierburile şi peştii; să ştii toate tufele, toţi pomii şi copacii din pădure, toate păsările ce străbat văzduhul, toate florile pământului, toate metalele ascunse în adâncul genunilor, toate pietrele scumpe ale ţării de miazăzi şi răsărit, în aşa fel încât nimic să nu-ţi rămână necunoscut” (1061). De cunoscut, Olahus a cunoscut ca un inimos ascultător al sfatului lui Rabelais; de scris, a scris ca el însuşi, urmându-şi chemarea. Chemând, la rândul său într-o uimitoare, nesfârşită
acela se arătase interesat de istorie, de geografie şi de natură în peregrinările sale. Acestora, spre deosebire de Blondus, Olahus le adaugă visarea [94*] din care îşi împărtăşeşte toţi semenii frânţi de realitate. Procedase la fel umanistul Hans Sachs în Fântâna tinereţii, unde apa mi- nunată a fântânii de marmură îi vindecă pe oameni de boli şi de bătrâneţe; ta- bloul aduce mult cu imaginea termelor creată de Olahus: “Sunt […] sub dio
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 269
Pentru Calderon de la Barca, Viaţa e vis. Doar că cel trezit la realitate aduce de “dincolo” un semn. Prin aceasta, în baroc, lumile intră în osmoză, hotarele se estompează şi orice paradox dobândeşte atributele firescului. Omul renascentist îşi completează, astfel, destinul, dacă lumea i se pare potrivnică aspiraţiilor sale, creându-şi alt decor, o altă scenă a vieţii. În acest teatru, prin vis îşi asumă şi idealizarea personajelor, care, pentru Erasmus, sunt măşti (1063). Bruno, Campanella, Ronsard (cu Sfârşitul unei comedii), Pierre Charon (Despre înţelepciune), Guillaume du Vair (Despre filosofia
unii (Charon, du Vair) meditează asupra limitelor actorului impuse de marele regizor, alţii contracarează mărginirea libertăţii, devenind ei înşişi regizori sau scenarişti. La Olahus, visul nu reprezintă valorificarea posibilităţii de a evada din real, ci împlinirea, din resurse lăuntrice profunde, a unei nevoi de alinare, în momentele disperate ale vieţii. Lumile sale sunt delimitate, dar nu este mai puţin adevărat că visul are asupra realului aceea înrâurire benefică ce face necesară însăşi înfiriparea sa. Durerea de nestăpânit provocată de pierderea fratelui face imposibilă pătrunderea în inima sa a bucuriei naşterii unui prunc. Subconştientul, revoltat de o asemenea impietate, creează remuşcări neştiute, care, însă, devin biruitoare în vis. Ochii se închid, iar în noul cadru în care se pătrunde pe porţile mărinimoasei naturi fără a pângări sufletul îndoliat, îşi face loc, cu o blândeţe onirică, abia încolţita bucurie a unei noi vieţi; la ea îndeamnă, ca pentru a uşura conştiinţa poetului, divinitatea însăşi:
“Forte gemens nuper viridi consederam in umbra
Cum fratris lachrimas funera maesta cano. Murmure ubi grato vitreus perlabitur amnis Exhilarans dulci tristia corda sono. Incipit hic veteres cantu philomela querelas Fronde sub umbrosa promere maesta suas. Hanc aliae streperam volucres ganitibus altis Argutae passim vincere quaeque studet. Luctibus inmodicis fessos tunc deprimit artus Occupat atque oculos lumina chara sopor. […] Visus adesse mihi trepido crinibus Apollo, Dextra manus cytheram, tela sinistra gerit. Huic comites fuerant dryades doctaeque sorores Et laetus charitum (numina grata) chorus […] «Quid crudeli, inquit, gemitu tua corda fatigas Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|