Nicolaus olahus

284

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

Această moştenire s-a făcut, însă, prin filieră hunică, ceea ce, în partea 

a doua a scrierii lui Olahus, justifică atitudinea lui Attila din pragul bătăliei 

catalaunice de a-şi ţine în loc armata, invocând, ca alternativă a luptei, robia, 

mai cruntă decât moartea: “Hodierno die vel victoria, diis bene iuvantibus, 

praeclara nobis aquirenda est, ni in servitutem morte acerbiorem devenire 

malimus,  vel  omnibus  ad  unum  usque  moriendum”  (1147).  Încercând  să 

amâne declanşarea bătăliei în speranţa întremării forţelor sale prin revenirea 

militarilor din Hispania, Attila, de teama eşecului, trimite la Aëtius soli care 

să ceară armistiţiu, “cu pretextul tratativelor reciproce de pace” – “praetexto 

pacis mutuo tractandae legatos ad Aëtium inducias petitum mittit” (1148) –, 

căci preţul libertăţii este imens pentru Attila, însă războinicul rege reduce la 

un simplu pretext celălalt sfânt deziderat al omenirii: pacea [101*]. 

În accepţie filosofică, pacea reprezintă pentru Coluccio Salutati “portul” 

spre care tinde fiinţa umană (1149); în cea politică, Nicoletto Vernia vede în 

pace acea stare de echilibru care poate fi menţinută doar prin virtuţi civice 

(1150). Francesco Filelfo vorbeşte despre alupia în care frământările sufle-

teşti se sting în acalmie şi stabilă siguranţă (1151). Landino şi Ficino cred 

că pacea filosofică uneşte toate spiritele pe calea pietăţii (1152). Pico della 

Mirandola concepe celebrul său Carmen de pace (Oratio) pentru colocviul 

public pe care îl organizează la Roma (1487), evocând armonia gândirii celui 

ce se află în centrul universului. Pacea filosofică, corespunzând păcii lumeşti 

universale,  reduce  la  concordie  toate  antitezele  (1153).  Pico  alternează 

valenţele  civice  ale  păcii  cu  pax  unifica,  întâlnindu-se  în  acest  din  urmă 

înţeles cu Poliziano şi cu apologeţii. La unitatea întru pace ajunge şi Bruno, 

prin  abandon  –  un  soi  de  ataraxia,  de  nil  admirari  (1154).  În  Adagii  – 

probabil primele eseuri ale omenirii, Erasmus este intens preocupat de rolul 

păcii în istorie, ca apoi să semneze, în 1517, Querela Pacis, în care preţuieşte 

activitatea  şi  atitudinea  constructivă  a  maselor,  în  antiteză  cu  cruzimea 

“satrapilor” în care se află răsădit germenele distrugător. Acelaşi crez pacifist 

îl face să preţuiască scrierea lui Valla Despre eleganţa limbii latine – lucrare 

în care binele general al omenirii este creat prin cultură. Cu Luther, Apelul 

la  pace  îşi  dobândeşte  dominanta  socială,  vizând  direct  mişcarea  iniţiată 

de  Müntzer,  deşi  autorul  este  în  principial  acord  cu  revendicările  ţăranilor 

(renegat, însă, de aceştia, reformatorul va contribui la sângeroasa reprimare a 

războiului lor). 

Vis din totdeauna al omenirii, pacea este des invocată în literatura renas-

centistă  la  porţile  căreia,  în  finalul  celebrei  canţone  Italia  mia,  preţuită  de 

Machiavelli, Petrarca, oripilat de necurmatele războaie civile, se întoarce spre 

orizonturi ca o vie chemare: 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

285

   

 

“Cine m-ajută?

   

 

 Eu strig în lume: Pace, pace, pace!” (1155)

…Începea epoca eroilor pacifişti ai Renaşterii. 

Într-o frumoasă imagine poetică, Nicolaus Olahus, şi el cu sufletul chinuit 

de ororile războiului, tânjeşte după binefacerile simple ale păcii, după “odihna 

la câmpul verde” –

   

“Atque animus nullo viridi requiescit in agro” (1156). 

Numai  tovărăşia  muzelor  i-ar  putea  împăca  sufletul,  ca  în  visul  său  în 

care i se revelă Phoebus şi divinele inspiratoare. În aşteptarea acestui othium 

în care “alta quies” (1157) îl va putea lua în stăpânire, pax devine suportul 

teluric al armoniei.

Distihul  menit  să  împodobească  portretul  lui  Augustus  –  părintele  de 

secole al doritei pax Romana, se află în vădită opoziţie cu inscripţia concepută 

pentru portretul lui Caesar; acesta personifică gloria războinică, cel dintâi, pe 

cea a “blândei păci”: 

   

“

Caesaris Augusti vivam tueare figuram

   

 

Maxima cui placidae gloria pacis erat.” (1158)

Pacea uneşte, în viziunea lui Olahus spiritualitatea eruditului şi sensibi-

litatea omului cetăţii; Erasmus şi Matheus Olahus aveau comun acest ideal, 

trăind, departe de arme, o viaţă fericită: 

   

 

“Par […] ambobus gloria pacis erat

   

 Qui quoniam vitam placidi duxere beatam.” (1159)

Virtutea lor de a se ţine departe de crimele războiului este cu atât mai 

demnă de admiraţie, cu cât veacul însuşi este letal pentru sfânta pace, fapt 

susţinut în textura poetică de o suită de verbe “agresive”:

   

“Sanctam quietem surripit, tollit, necat 

   

 

Hoc saeculum tam perditum”. (1160)  

Imnul de mulţumire adresat lui Dumnezeu pentru pace celebrează bucuria 

“zilelor însorite şi luminoase”, ivite după “risipirea norului” războiului:

   

“ 

[…] Tribuisti tempora soles

   

 

Et claros iterum, nube cadente, dies.” (1161)

Ele înseamnă bună înţelegere între oameni, prietenie – “bona amicitia” 

(1162). Poemul, neterminat, lasă deschisă definirii poetice aura păcii străjuind 

peste lume. 

 În paradoxala viaţă a eroilor prozei lui Olahus funcţionează principiul “si 

---