Nicolaus olahus

300

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

cantus coelestes auditos” (1263). Şi la Aquileia hunii simt că acerba rezistenţă 

a  adversarilor  lor  este  peste  puterile  umane:  “Passim  murmur  et  fremitus 

in  exercitu  audiebatur  militum  indignantium,  se  non  cum  hominibus,  iusto 

Marte, sed lapidibus et munimentis vix expugnabilibus rem habere” (1264). 

Cum însă regele, ales de ai săi anume pentru calităţile sale ieşite din comun 

(“et animis et corporis viribus praestans” (1265)) îndeplineşte marea misiune 

punitivă  din  voia  divină,  puterile  sale  depăşesc  şi  ele  firescul.  Ucigând  pe 

unii  din  atacatorii  care  îl  iau  prin  surprindere  în  preajma  zidurilor  pe  care 

se  încumetase  să  le  cerceteze  de  unul  singur,  prin  privirea-i  furibundă  (ca, 

mai târziu, a Corvinului), trezeşte fiorii morţii în cei care reuşesc să-i scape: 

“Dicunt milites hos urbanos retulisse tandem suis, ex huius […] militis oculis 

scintillas  veluti  igneas,  quum  eos  fremebundus  circumspiceret  emicuisse” 

(1266). Căci Attila nu are a se teme de nimeni, decât de cel care l-a învestit 

cu această putere; la Roma înţelege mesajul divin prohibitiv, după cum a ştiut 

interpreta, în atâtea rânduri, semnele cereşti. Dar misiunea odată îndeplinită, 

zilele îi sunt numărate. Stingându-se la vârsta mirabilă de o sută douăzeci şi 

patru de ani, îl lasă în urmă pe Bendeguz, tatăl (!) său, care îl va îndruma pe 

Csaba, fiul legitim al regelui, în cârmuirea hunilor care i s-au supus. 

În  proza  olahiană,  oracole  vii  prorocesc  evenimente,  muritori  citesc  în 

semne vrerea divină sau îşi depăşesc condiţia pe câmpul de luptă. Detricus 

Veronezul,  mai  întâi  duşman  de  moarte  al  lui Attila,  apoi  ginere  al  surorii 

aceluia, este numit Nemuritorul în cântecele populare, deoarece scapă viu din 

bătălia de la Kesmaur, deşi o săgeată i se înfige în frunte: “Teli huius, quo 

fronte ictus erat, partem, ut plagae acceptae cicatrice et teli fragmento fidem 

imperatori faceret […] Romam tulit ” (1267). 

Deşi relatează întâmplări miraculoase, Olahus nu lasă loc dubiilor. Dim-

potrivă, paginile sale sunt izvorâte din convingere şi sinceritate, iar peste ne-

firesc se pune pecetea argumentului, uneori naiv, altădată artistic, fiind însă 

mereu  dublat  de  credinţă.  În  temeiul  ei,  fie  că  roadele  pământului  sunt  de 

proporţii gigantice, ori că din buruieni se altoiesc de la sine plante nobile, fie că 

eroii muşcaţi de colţii morţii sunt înturnaţi spre a mai dăinui, printr-un destin 

pe care mintea nu îl poate pătrunde, fie că cei trecuţi Dincolo îşi continuă 

cântarea pământească, arhiepiscopul descins de pe Argeş rămâne impasibil la 

semnele de întrebare ale ştiinţei, fiind în schimb adânc impresionat că, pretu-

tindeni  în  jurul  său,  în  mii  de  feluri,  Dumnezeu  înseamnă  miracolul  vieţii 

[106*]. 

La fel gândeşte şi Giordano Bruno, pentru care spiritul divin, fiind nemu-

ritor, este viaţa însăşi (1268). 

O superbă pledoarie face în acest sens, în poemul lui Olahus, Phoebus, se-

mănător al vieţii pe pământ şi ispititor la bucuriile ei, în ce-l priveşte pe poetul 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

301

cu sufletul frânt de jale. Ciclul vital evocat de zeul luminii îşi are începuturile 

în miraculoasa sămânţă: 

   

“Quid […] 

   

 

[…] Vitam luctu transigis hancce tuam? […]

   

Aspice ut immensum claro circumvehar orbem

   

 

Lumine, praeproperis frugifer actus equis 

   

Adventuque meo producat semina tellus 

   

 

Lata, nec arboribus spes sua deficiat.” (1269)

Seninătatea  acestor  versuri  rezidă,  între  altele,  şi  în  minuţios  şi  subtil 

organizata  frază;  prin  topica  lor,  prin  succesiunea  premeditată,  cuvintele 

poartă o încărcătură de speranţă, vestind că, dacă zeii deţin rostuirea desti-

nului, supremaţia între moarte şi viaţă o deţine aceasta din urmă (în secvenţe, 

cuvintele  de  bun  augur  devin  replica  finală  a  celor  care  au  o  încărcătură 

semantică negativă):

   

“In genibus divum mortis vitaeque potestas

   

 

 Est sita […].” (1270) 

În temeiul acestora, durerii morţii lui Matheus i se impune, biruitoare, 

viaţa pruncului Gabriel, anume botezat astfel, ca predestinare:

   

“Si tuus hic frater fato concesit iniquo […]

   

[Calnini] coniux clara de stirpe creata

   

 

Enixa est puerum gaudia mira patris,

   

Cui nomen Gabriel sacro de fonte tributum

   

 

Fortiter ut tempus transigat omne suum.” (1271)

La 7 martie 1541, poetul îşi ia, însă, pentru totdeauna bun rămas de la fiul 

său de suflet, “frustrat prea curând de anii vieţii”:

   

“Eheu, quam subito, fili, vitalibus annis

   

 

Surriperis […]

   

Quid, fili, nomen frustra Gabrielis habebas

   

 

Tam cito si coeli raptus ad astra fugis.” (1272)

Dar, ca un alt Bruno ce nu crede în moarte, Olahus, aşa cum o face în 

toate  epicediile  şi  epitafurile  sale,  vesteşte  viaţă  veşnică  celui  ce  părăseşte 

această lume:

   

“Salve perpetuumque vale sanctoque fruare 

   

 

Numine; te foveat vita beata precor.” (1273)

 Şi în Atila, “viaţa divină şi cerească” – “divina, coelesta vita” (1274) 

---