Nicolaus olahus

292

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

îl determină să se situeze umil în umbra celor pe care îi consideră cu adevărat 

mari artişti ai cuvântului:

   

“Non mea Phoebeae cinxerunt tempora lauri

   

 

Nec mea Pegaseo est fonte levata sitis.

   

Nec memini dulcem quondam coepisse soporem

   

 

Et ubi Parnassus Pieridumque nemus

   

Non etiam gravium turbata negotia rerum

   

 

Unguibus a teneris otia laeta dabant,

   

Ut talis possum qualem cupis esse poëtam 

   

 

Et dare concinno carmina compta stylo.

   

Si quae etiam celebris quondam virtutis imago

   

 

Haeserat ingenio non sine laude meo,

   

Temporibus duris et desutudine longa

   

 

Excidit haec animo iam mihi tota diu. […]

   

Adde quod ingenio si quid superesse videtur, 

   

 

Hoc quoque, quod reliquum est aulica cura premit.

   

Imbuit ingenium nostrum non Itala tellus,

   

 

Graecia nec cultas praebuit illa scholas.

   

Non nostros etiam mores Germania finxit,

   

 

Non urbs, quae Gracchi nomine dicta fuit.

   

Terra brabanta dedit nullos mihi docta magistros

   

 

Gallia nec charites ingeniosa suas.

   

Si quid inest nobis quod multum exile fatemur,

   

 

Hoc furtim taciti me docuere libri.” (1204)

Numeroasele frustrări enumerate prietenului Calninus vin să pecetluiască, 

potrivit mărturisirii, faptul că asemuirea sa cu Janus Pannonius cel cu “graiul 

fermecat” nu îşi are suportul:

   

“Nulla igitur causa est, cur Jano conferar abs te

   

 

Pannonio, est cuius multus in ore lepor.” (1205)

În  Ad  lectorem  carmen,  lui  Olahus,  care  se  simte  lipsit  de  ocrotirea 

Thaliei celei învăţate şi de tihna studiului, i se pare că doar cu buzele abia 

întredeschise îi este dat să soarbă licoarea Castalidelor:

   

“[Sonat] qui Castalium parco bibit ore liquorem 

   

 

Et quem non gremio docta Thalia fovet,

   

Et cui non studii requies [fuit].” (1206)

Totuşi, ca un alt Horatius, el mai tânjeşte după sprijinul zeului poeziei, 

dorind ca lira să-i fie atinsă de muzele inspiratoare:

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

293

   

“[…] Mihi gratentur Phoebus doctaque sorores

   

 

Et reduci data plectra movere manu.” (1207) 

Pentru prieteni, poezia este cu adevărat o bucurie şi, după moda vremii, 

aceştia  se  îndeamnă  reciproc  la  o  corespondenţă  în  versuri. Astfel  se  sta-

torniceşte şi amiciţia dintre Olahus şi Hubertus din Liège: 

   

“Me tibi devincis tali pro munere, frater,

   

 

Perpetuum feriens foedus amicitiae. […]

   

Atque deae iam nunc ingrata silentia rumpant

   

 

Et tua concrepitet barbitos illa iacens. […]

   

Comprecor, ut daret musis et Apolline digna 

   

 

Et tua iam resonet perpetuaque lyra.” (1208)

În răspunsul la versurile trimise de dascălul Gasparus Theslerus, Olahus 

mărturiseşte că nici un alt dar nu i-ar fi fost mai pe plac:

   

“Illa Caballinos prompsisti fonte liquorum

   

 

Carmina quo doctus spargere compta soles.

   

Non mihi, si pulchram Phialam viridemque smaragdum

   

 

Mittas quam carmen gratius esse potest.

   

Est igitur dignas cupiam cur reddere grates 

   

 

Pro numeris ipsis dulcis, amici, tibi.” (1209)

Secretarul  regelui  Ferdinand, Adamus  Carolus,  se  numără  şi  el  printre 

prietenii corespondenţi în versuri ai lui Olahus. Talentul său provenind din 

acelaşi izvor din Pierida stârneşte în Olahus spiritul emulaţiei:

   

“Carole, praecipuos inter numerande sodales,

   

 

Ingenium cuius Phoebus Apollo colit, […]

   

Munera Pierio mittis quae sparsa liquore 

   

 

Grata tuere mihi foedus amicitiae […]

   

Officiis igitur paribus certemus uterque

   

 

Atque animus pariter, Carole docte, piis

   

Continuis caeptum scriptis renovemus amorem 

   

 

Et charitum faustum perficiamus iter.

   

Hoc erit, ipsa tuis manibus dum scripta feretur 

   

 

Littera, grata mihi dum mea saepe tibi.” (1210)

Fraternitatea “propagată” prin poezie este liantul unei comunităţi a poe-

ţilor de la curte care aduce cu o “breaslă” spirituală:

   

“Et vates aulae doctissima pectora nostra

   

 

Quos verus nobis conciliavit amor

---