Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
294 ANTAL GYÖNGYVÉR
În momentele de cumpănă ale vieţii, poezia devine semnul unităţii şi al într-ajutorării membrilor acestei comunităţi. Stingerea din viaţă a lui Erasmus stoarce din inimile apropiaţilor săi, printre care se numără şi poetul valah, amarnice versuri. Olahus, preocupat să adune într-un volum omagial aceste poeme, i se adresează umanistului Franciscus de Burgundia pentru comemorarea poetică a sfârşitului inegalabilului confrate:
“Te Francisce petit felix Hollandia Erasmi Extremam scriptis concelebrare diem; Laudibus ilius, virtus vix indiget ullis, Sed patria vivet carmine laeta suo.” (1212) Urmându-i sfatul, Franciscus de Burgundia realizează elogiul lui Erasmus în versuri pe care Olahus nu uită să le aprecieze, ele slăvind cenuşa şi virtuţile marelui umanist şi încununând, totodată şi tâmplele autorului lor:
De eternitatea muzei sale îl încredinţează Olahus şi pe cântăreţul vitejiei lui Carol, pe poetul Franciscus Craneveldius
(“Inclita si Caroli super aethera fama manebit Et tua, crede mihi, perennis erit” (1213)), precum şi pe Graphaeus Scribonius, dacă îi va asculta îndemnul de a proslăvi campaniile militare ale regelui:
“Suadet amor noster, Corneli, candidus in te Quae fuerint laudi me tibi percipere. […] Non deerunt musae Caesaris acta tuae.” (1214) Şi moartea lui Matheus Olahus adună în jurul sufletului îndoliat al fratelui său aura de elegii a tuturor prietenilor umanişti. Olahus însuşi dă glas durerii în versuri care îndeamnă chiar şi divinităţile la pioasă tăcere:
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 295
Lipsit prin destin de râvnitele avantaje ale studiului, autodidact, Nicolaus Olahus devine, totuşi, sfetnicul şi oblăduitorul poeţilor. Neiniţiatului amic G.E. îi oferă o disertaţie versificată despre ritmuri şi picioare metrice:
Cunoscător al însemnătăţii artei lui Homer, Vergilius sau Ovidius, pe care îi menţionează în versurile sale, convins că fără poeţi descendenţii “prea puţin ar putea […] să urmeze cu sârguinţă memorabilele fapte” – “minime possent praestantia facta//[…] horum sequi […] sedulo “ (1217) –, Olahus pune printre rânduri, dincolo de preceptele pe care le transmite, condiţia valorii: harul [104*], care nu se poate deprinde. Îl recunoaşte, cu toată modestia, şi în propriul său talent, foarte “plăpând” (“ingenium nostrum […] multum exile” (1218)) şi îl laudă şi la prietenii în care află chemare pentru poezie. Pe Graphaeus Scribonius îl va admira ca pe un talentat poet, recomandat, probabil, de secretarul ei, chiar şi regina Maria:
“Quae hi stridenti cantasti carmina plectro Ingenio Mariae singula quaeque placent. Miratur Latias vatem superare Camoenas Quem regina suum suscipit atque colit.” (1219) Versul izvodit ca “bun sufletesc” – “bonum animi” – este o statornică punte de legătură între poeţi, căci licoarea pieridă le întăreşte legământul, cum mărturiseşte Olahus lui Adamus Carolus:
“
Grata tuere mihi foedus amicitiae.” (1220) Asemeni tuturor celor care descind geniul poetic dintr-un potenţial divin (Boccaccio fiind printre primii care crede în inspiraţia laică (1221), Olahus îl consideră scânteie dumnezeiască, stare de graţie în care intră sorbind cu buze abia întredeschise – “parco ore” (1222) – fluidul fermecat de care alţii se bucură pe-ndelete. Îl numeşte “licoarea pieridă” – “liquor Pierius” (1223), “izvorul lui Pegasus” – “fons Pegasseus” (1224), “apa Castalidelor” – “liquor
lui Phoebus, ai cărui lauri împodobesc în dumbrava parnasiană – “nemus Parnasus” (1226) – doar tâmplele celor mai buni discipoli ai săi, în timp Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|