Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
310 ANTAL GYÖNGYVÉR a nato Christo trecentesimo septuagesimo tertio, post quem annum electus fuit in regem Atilam, vigesimo octavio anno, qui erat annus Domini qua- dragentesimus primus, a quo regnavit quadraginta quattuor annos. Si Attila, secundum Sabellicum, anno aetatis suae quinquagesimo sexto mortem obiisset, quum electus fuit in regem, agebat annum duodecimum, quod vix est rationi consonum. Nam non facile a populo bellicoso, ac multis rebus gestis tunc quoque claro, rex impubis et non modo rerum publicarum, sed ne sua- rum quoque privatarum administrandarum peritus, maxime, in initio regni armis acquirendi, et strepitu bellorum fuisset admissus. […] Quae omnium si in numerum redigas, Atilam vixisse comperies centum et viginti quattuor annos” (1345). Deşi, scriitorul pare să dea îndărăt după această peroraţie, prin menţio- narea că la unele popoare durata anului este de trei, patru sau şase luni, intenţia sa de a crea un personaj titanic triumfă, în ultimele rânduri ale acestui pasaj, prin care scopul [111*] este atins: “Aut […] Atila ob naturae fortitudinem,
Cât despre rostul către care Creatorul (începutul şi sfârşitul, “cauza şi efectul” care îl preocupă pe Comenius sau, cum îl numeşte Cardano, “originea şi scopul tuturor lucrurilor” (1347)) îl îndreaptă pe om, acesta este, pe pământ, potrivit lui Plethon, fericirea dobândită într-o societate ideală (1348), iar după Alberti, utilitatea omului pentru semeni şi pentru cetate (1349). Numai într-o societate în care “oamenii sunt răi” (1350), cum spune cu amărăciune Machiavelli, “scopul scuză mijloacele”. Dumnezeu însuşi, mâniat de păcatele care au încolţit, datorită necredinţei, în creştini, îi pedepseşte, în scrierile lui Nicolaus Olahus, prin flagelul războiului aducător de groaznice suferinţe. Dar, aşa cum mărturiseşte iniţiatul pustnic, scopul Domnului este nobil şi generos: “ut eos a […] vera religione ad impietatem prolapsos […] ad modestiam, humilitatem, temperantiam, iustitiam, charitatem pacemque, continentiam liberalitatem in pauperes, ad aestimationem, proborum, ad veritatem […] audiendam et studia recta aliasque virtutes et verum sui cultum […] iustamque vitam […] reducat […], ut populus suus ad meliorem […] redeat frugem” (1351). Credincioşilor care, din pricina a numeroase păcate, numai prin sacrificiul suprem se pot mântui, episcopul de la Rhemi le dezvăluie cum sensul unei clipe de suferinţă devine neîngrădita fericire eternă: “Apud [Deum] […] statutum est […] ut delicta, quibus sumus obnoxii, momentaneis his nunc cruciatibus expiantes, ad visionem divinam coelestumque vitam laeti advolemus atque illius beatae simus particeps. […] Illa coelestia […] premia […] felicia, immortalia ac nullis unquam seculis finienda. Non igitur vos corporis terreat aut malum, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 311
aut cruciatus: qui initium est, si constantes in fide fueritis, vitae perpetuae” (1352). Astfel, drumul pământesc al fiinţei umane duce la ceruri, unde sufletul [112*] său nemuritor revine la entitatea divină. Întrerupând meditaţia lui Petrarca asupra morţii, Salutati se îndoieşte că “dincolo”, fiinţa umană se bucură de dăinuire; totuşi exclamă cu ardoare: “Să supravieţuiască măcar sufletul nemuritor” (1353). Pe urmele lui Petrarca, propovăduitor al nobleţii sufletului, şi pe ale lui Salutati, Bernardino da Siena afirmă: “Sufletul […] se află deasupra tuturor lucrurilor corporale şi este mai nobil decât orice lucru corporal. […] Sufletul este superior […] întregului pământ, apei, focului, aerului, […] tuturor semnelor ce le reprezintă; el este deasupra celor şaptezeci şi două de constelaţii (1354). Iar Bracciolini şi Filelfo, contemplând frumuseţea trupească, îşi argumentează admiraţia pe convingerea că “omul este spirit încarnat” (1355). Alberti consideră sufletul “scânteie a focului divin” (1356), în timp ce Matteo Palmieri, în La città di vita vede dramatismul destinului uman în statutul critic al sufletului, în situarea sa (independentă faţă de trup) la interferenţa dintre chemarea divină şi condamnarea luciferică, sufletul purtând chip uman şi jucând ultimul act pe scena lumii (1357). Pentru Ficino, dacă Dumnezeu este deasupra eternităţii, acesta fiind un atribut al esenţei şi “acţiunii” angelice, sufletul uman este etern doar prin esenţa sa deoarece acţiunile specifice îl ancorează în tem- poral. Combătând posibilitatea separării dintre trup şi suflet, Pomponazzi devine ambiguu în finalul lucrării sale De immortalitate animae, scrierea fiind incinerată public la Veneţia, iar autorul acuzat de eretism (1358). O poziţie specifică în această polemică a independenţei spirituale are Iacopo Zabarella, arătând că separarea invocată de Aristotel nu înseamnă detaşare, ci recunoaşterea capacităţii sufletului de a cârmui părţile corpului, asigurând unitatea şi armonia organismului uman (1359). În concepţia panteistă a lui Giordano Bruno, cum spiritul înseamnă viaţă eternă, neavând nici început, nici sfârşit, metempsihoza devine o consecinţă firească a existenţei spiritului care există în orice corp [s.n.]. Astfel, corpurile reprezintă infinite forme de revelare a spiritului divin infinit (1360). Ca înalt prelat, Nicolaus Olahus se îngrijeşte de cele sufleteşti ca de cele ce asigură, după săvârşirea din viaţa pământească, întoarcerea fiinţei umane la matca eternă a divinităţii. În piosul său testament, umanistul se adresează astfel, într-o ultimă rugăciune, Atotputernicului: “Quum itaque ita sim a Te ex
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|