Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
314 ANTAL GYÖNGYVÉR Olahus, chiar şi luat, în răstimpuri, de valul epicureic al vieţii – fapt ce nu-i scapă episcopului:
Cu atât mai mult apreciază poetul dragostea pentru cuvântul clasic şi cultura tinerei marchize, soţia contelui de Nassau:
“Laude viros, princeps, superas doctosque senesque Quod juvenis linguam foemina utramque colas.” (1396) În scrierile lui Olahus, puterea divină o singură dată se adresează nemij- locit omului. Iar fiinţa umană pe care poetul o aşază, astfel, faţă în faţă cu divinitatea este, desigur, Erasmus, ale cărui virtuţi depăşesc expresivitatea oricărui idiom uman:
“ Nullius has certe lingua referre potest.” (1397) Pe el, Domnul îl cheamă prin viu grai şi în mod direct să-i stea alături în ceruri:
“ Concilio Pauli poterunt tua scripta probari; Vivere te mecum malo, ait ipse Deus.” (1398) (Identitatea luminoasei arătări care îl îndepărtează pe Attila de cetatea creştinătăţii, mântuindu-i pe credincioşi, scriitorul nu o dezvăluie.) Altminteri, cuvântul Atotputernicului este transmis muritorilor prin mesageri divini: Jupiter îşi face cunoscută voia prin Mercur; prin zeul înaripat îl îndrumă pe Apollo să-i ureze bun venit fiului lui Emericus de Calna:
“Plumea Mercurius pedibus talaria nexis Adstitit et perfert verba verenda Iovis.” (1399) Tot prin el, cei ce o jelesc pe pioasa Clara află de fericita ei viaţă veşnică în ceruri. În schimb, alaiului îndoliat al lui Bakyth i se arată îngerul Domnului, arhanghelul Gabriel:
“
Eximii profert verba verenda Dei.” (1400) Oracole şi proroci împlinesc, în proza istorică al lui Olahus, menirea NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 315
de a face cunoscut muritorilor cuvântul divin. Pustnicul găsit de huni devine un oracol viu, iniţiat fiind nu numai în tainele viitorului, ci şi în rostuirea evenimentelor. Attila este uimit de alesul dar al cuvântului pe care îl constată la eremit (“Atila […] admiratus [est] homunculi huius tam sapientem elo-
“porunceşte ca el să fie luat şi, din respect pentru înţelepciunea lui, ţinut sub pază cuvioasă” – “iubet eum amoveri et in custodia ob prudentiae reverentiam
veghea şi abstinenţa pios asumate sunt menite să-i călească trupul în slujba logosului, a raţiunii [114*] universale, pe care încearcă să o perceapă cu “mintea mai limpede”, departe de “vacarmul lumesc”: “Is […] veluti numine afflatus divinum […] regi respondet se […] illum, unde abductus esset, elegisse habitationis suae locum, ut a terrenis tumultibus seiunctus, Deo […] carne ratione subacta et vigiliis abstinentiave macerata, quietiori mente famulari illiusque legem meditari et praecepta fervare posset” (1403). Semănată şi în om, raţiunea îl distinge pe acesta, în concepţia lui Alberti, de celelalte vieţuitoare şi îl călăuzeşte către cinste (1404). Ficino, devenit adept al platonismului, îşi însuşeşte preceptul magistrului său, potrivit căruia “inteligenţa naturală a omului” rămâne, totuşi, insuficientă pătrunderii raţiunii divine (1405). Nutrind acelaşi scepticism, Gian Francesco Pico opune crizei raţiunii umane – raţiune văzută ca vanitate – cuvântul lui Christos, echivalat cu logosul (1406). Dacă spiritul umanist premerge raţionalismul secolelor următoare, deschizător de drum sunt consideraţi Pomponazzi şi Erasm, cel care nu poate fi convertit de Luther, care concepe raţiunea ca “fons fontium omnium malorum” (1407). Însă, în planul secund al umanismului raţionalist, Contrareforma şi Inchiziţia decimează încrederea în raţiunea umană tinzând să-i strâmteze orizonturile. Dar spiritul cutezător şi conştiinţa superiorităţii omului faţă de celelalte făpturi triumfă în scrieri precum De dignitate et excellentia hominis (1451-1452) a lui Giannozzo Manetti, în care fiinţa umană şi cea divină se înrudesc prin raţiune şi acţiune: “Datoria de a raţiona şi de a acţiona sunt socotite a fi şi sunt într-adevăr comune cu Dumnezeu cel atotputernic” (1408). Pomponazzi, neliniştind spiritele creştine, afirmă că liberul arbitru îi este propriu şi omului, nu numai divinităţii. De asemenea, analizând capacitatea raţională a fiinţei umane, el distinge între intelect şi voinţă: “În partea […] raţională [a spiritului], există două potenţialităţi, dintre care una este cognitivă şi se numeşte intelect, iar cealaltă este necognitivă, dar apetitivă, şi se numeşte voinţă” (1409). O celebră scrisoare a lui Pico della Mirandola către Ermolao Barbaro (1410) păstrează pledoaria semnatarului ei pentru gândirea “pură”, care nu poate fi exclusă din nici o activitate umană; fără ea chiar şi elocinţa s-ar reduce la formă fără fond, golită fiind de Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|