Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
312 ANTAL GYÖNGYVÉR Purtate de acelaşi ideal creştin, personajele umanistului trăiesc, în pragul confruntării cu moartea certitudinea întoarcerii la ceruri a sufletului lor: “Nicasius et Eutropia virgo […] ad aedem Beatae Virginis, quam Beatus
Epitafurile şi epicediile lui Olahus dau glas aceluiaşi crez unanim al sufletului nemuritor revenit, peste hotarele vieţii pământeşti, la sânul divin. Această scânteie dumnezeiască însufleţeşte deopotrivă toţi muritorii. O are Erasmus (“mentem […] tenet ipse polus” (1363); “spiritus […] laeta vescitur
(“plecat la stelele cerului” – “migrat ad astra poli” (1365)), Brassicanus (“vivit […] animus, quae monimenta dedit” (1366)), Gerard Mühlerd, cel cu sufletul pios ocrotit de “împărăţia supremă” (“pia mens regna suprema colit” (1367)). Doamna Clara este dusă de Mercur, solul ceresc, “în lăcaşurile din văzduhuri, pline de fericire” – “in aethera […] limina plena bonis” (1368), unde “se bucură de o viaţă mai bună” – “vita […] meliora fruit” (1369) şi unde, prin judecata de apoi, i se va hărăzi resurecţia, sufletul reunindu-i-se din nou cu trupul: “Corporis et animae vita erit una simul” (1370). În testamentul ei închipuit de poet, lasă fiului său povaţa de a se îngriji de cele sufleteşti (“mentis […] pudicae […] precor sis memor” (1371), considerând că pietatea este proprie doar sufletelor împăcate: “viribus hanc autem placidae consistere mentis […] puta” (1372). (Cât de departe de împăcare şi, deci, de evlavie, este sufletul lui Attila: “Animus Atilae […] inter spem et metum varie agitabatur” (1373) !) Virtuţile sufleteşti sunt mai puţin vădite decât cele ale trupului (Apelles “nu a putut reda frumoasele virtuţi ale sufletului” – “non animi pulchras fingere quivit opes” (1374)), însă Clara mărturiseşte originea divină a spiritului (“caelitus este cuius tradita cura tibi” (1375)), aşa cum o face şi arhiepiscopul Olahus (“quo rapit me nunc animus Olympicus?” (1376)), care remarcă tendinţa sufletului de a se întoarce la ceruri: “spiritus coelum petit” (1377). Pioasa Clara îşi îndeamnă fiul să-şi întărească sufletul cu hrană divină, încredinţându-l de sacralitatea cuvântului [113*]:
“
Exemplo vitae corporeisque cibis.” (1378) Cuvântul dumnezeiesc stă la originea lumii, căci lumea este carte şi templu al Domnului, Scriptură şi natură, creaţie, în timp ce cuvântul omului este doar ficţiune – arată Tommaso Campanella (1379) – sau, după Valla, un mijloc de comunicare umană (1380). Într-o perioadă de decădere a retoricii, Salutati, în spiritul de iniţiativă al filologilor, atrage atenţia că în spatele cu- NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 313
vântului există obiectul real, cu care s-a născut deodată: “De aceea, disciplina gramaticală este antecamera oricărei pătrunderi spirituale” (1381) fără de care cunoaşterea lumii şi a cuvântului divin nu este posibilă. Dragostea pentru cuvânt este deschizătoare epocii umaniste. Cuvântul divin sinonim cu viaţa, de vreme ce “odată dispărut zgomotul cuvintelor, nici un ecou […] raţional nu mai rămâne” (1382). Dacă Poliziano este preocupat de “valoarea precisă a vocabulei” (1383), Barbaro cade, în schimb, în păcatul exornării, cu toate că porneşte de la considerentul că elocinţa presupune înţelepciune (1384) şi de la mărturisirea venerării cuvântului: “Duos cognosco dominos: Christum et litteras” (1385). Pentru Ficino, cuvântul este supremul artist, zămislind adevărul, realul, dincolo de limitele timpului (1386), iar Stefano Guazzo reliefează caracterul social al vocabulei dăruite omului: “Nu poţi fi om fără conversaţie” (1387). Alături de el, Alessandro Piccolomini, discutând substratul raţional al verbului, îl defineşte ca mijloc cognitiv şi educativ (1388). În opera lui Rabelais, Gargantua sesizează devenirea istorică a lim- bajului uman, care rămâne, totuşi, sub înrâurirea imuabilului cuvânt divin: “Cuvintele frumoase şi potrivite, pe care le folosim astăzi, s-au desăvârşit în anii vieţii mele cu har de la Dumnezeu” (1389). Grija pentru expresie este evidentă la Olahus. Traducerile sale din lite- ratura greacă, apreciate de contemporani uneori drept mai reuşite decât ale lui Erasmus (1390), se alătură, ca argument al conştiinţei artistice, numeroaselor scrisori şi versuri în care umanistul din Transilvania îşi impune exigenţa artei sau deplânge condiţiile sociale şi istorice care îl frustrează de posibilitatea de a deveni un scriitor pe măsura imperativelor pe care singur şi le stabileşte. În
curată” – “referam candidiore fide” (1391), invită pe alţii să-i împlinească “savant” şi “măiastru” visul de artist:
“ Materiam tribui tantum, qui docta requiris Scribere, me multo cultius ipse potes.” (1392) Poetul cochetează uneori şi cu etimologii, mergând pe firul semantic al cuvintelor:
“ Non Desiderio, sed fato est functus Erasmus, Et tamen amborum nomine nunc gemimus.” (1393) Cât despre preţuirea limbilor clasice, versurile umanistului stau mărturie că, în sufletul său mereu înturnat către antici, cei care le-au deprins şi le cultivă devin nişte virtuoşi demni de admiraţie. Prietenii lui Danus laudă volumul, “scris în diferite limbi” – “variis […] linguis conscriptus” (1394), al acestuia, iar el, cunoscător de ebraică, elină şi latină, rămâne în inima lui Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|