Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
304 ANTAL GYÖNGYVÉR Ficino, reconsiderându-şi aristotelismul în cercul lui Cosimo, Gemistos, Lan- dino şi Pico, promovează ideea acelei teologii platonice prin care cunoaşterea lui Dumnezeu să ducă la cunoaşterea de sine şi invers, deoarece omul este un “nod a toate” (1297). Gian Francesco Pico, împreună cu unchiul său de la Mirandola, îi demască pe falşii profeţi, pe adepţii ocultismului, însă apoi, apreciind rolul intuiţiei şi al fanteziei în adevărata cunoaştere profetică, o situează pe aceasta deasupra celei filosofice, datorită insuficienţei cercetării omeneşti (1298). Dacă Pico della Mirandola şi Ermolao Barbaro constataseră criza morală pe care o puneau pe seama decăderii retoricii şi a prevalenţei ştiinţelor nominum asupra ştiinţelor rerum, la Gian Francesco îndoiala se infiltrează în toate domeniile: al cunoaşterii, al raţiunii, al spaţiului spiritual uman, considerat “falimentar” (1299). Nifo, contestat de Pomponazzi, avan- sează ideea cunoaşterii pur intelectuale. Stefano Guazzo, prin “cunoaşterea fertilă” solicită convertibilitatea ei în social (1300). Pentru el, capacitatea omului de a comunica devine mijlocul de cunoaştere şi de însuşire a expe- rienţei de peste veacuri. Girolamo Cardano, apărător şi el al cercetării şi ex- perienţei, susţine că prin cunoaştere omul se eliberează de apăsarea morţii. Totuşi, consideră că, datorită fragmentării experienţei, pătrunderea deplină a universului nu este accesibilă omului: “Si scirem, Deus essem” (1301). În exegezele sale, Garin apreciază că meritul filologilor umanişti este de a fi determinat, prin spiritul lor critic, pasiunea pentru cercetare, neacceptând ca imuabil aristotelismul scolastic. Explorarea istoriei omenirii generează o nouă viziune asupra lumii şi o nouă conştiinţă umană (1302). Metoda de cercetare corespunzătoare acestora încolţeşte în miscellaneele lui Poliziano, devenind valabilă şi pentru alte domenii ale cunoaşterii umane. Francesco Guicciardini preţuieşte mai cu seamă cunoaşterea directă, experimentală, cea a filosofilor, bazată pe studiul cărţilor, având, în opinia sa, o însemnătate mai modestă în arena vieţii civice (1303) Însufleţit de aceleaşi convingeri, în Descrierea celebrului râu Irtici, spă- tarul Milescu îi critică pe pretinşii geografi care “au spus câte ceva […] după cum le-au auzit şi ei de la alţii, dar nici unul n-a mers până acolo [la râu], ca să facă experienţă” (1304). Om fără studii, Leonardo da Vinci pare să vină genial în sprijinul acestui punct de vedere, prin cercetările sale asupra naturii. Ficinian, “fiu al umaniştilor”, da Vinci “înţelegea umanismul, «citind» opera nu a anticilor ci a lui Dumnezeu” (1305). Făcând apel la experienţă pentru susţinerea tezelor sale, ca şi Cardano, da Vinci afirmă, totuşi, că “nici o cercetare ome- nească nu se poate pretinde ştiinţă […] dacă nu poate fi demonstrată ma- tematic” (1306), iar experienţa este “mama tuturor certitudinilor” (1307). Tommaso Campanella, întrucâtva înrudit prin empirism cu Bacon, ajunge la NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 305
concluzia că prin cunoaştere omul nu doar se informează asupra universului, ci îl transformă contopindu-se cu el. Cum însă şi moartea este o schimbare, “a cunoaşte înseamnă a muri puţin” (1308). Aceeaşi aspiraţie spre absolut, însoţită de tragismul cunoaşterii, îl călăuzeşte şi pe contemplativul Miche- langelo: “Cel care ar vrea să ştie, ar trebui întâi să moară” (1309). El are, însă, în vedere inaccesibilitatea raţiunii la absolut. Pentru Comenius, autor al lucrării Unica necesitate – a şti ce îţi este ţie necesar, plăcerea iscodirii este piatra filosofală care preschimbă metalele ignobile în aur şi dă nemurire; este elixirul magic din care izvorăşte Universul. Cunoaşterea este, însă, con- curată de amăgire în drumul alegoric către castelul înţelepciunii. Realitatea distorsionată de ochelarii amăgitori este totuşi observată sub ramele acestora (1310). Ignoranţa, personificată de Erasmus în Stultitiae laus, situează cunoaş- terea faţă-n faţă cu iluzia, pe calea relativităţii (1311). Prin aceasta, umanistul olandez creează precedentul scepticismului lui Montaigne din celebrele
al realităţii pe care preferă să o cunoască şi să şi-o asume: “Mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor decât simpla închi- puire” (1312). Pentru personajele lui Olahus, cunoaşterea are ca termeni referenţiali cuvinte precum edocere, comprehendere, scire, ignorare, afflare, impertire, voluntas, oraculum, expertus. Considerată în accepţia ei filosofică majoră, cunoaşterea este accesibilă numai celor iniţiaţi, devotaţilor Domnului, pe care divinitatea îi dăruieşte cu harul pătrunderii propriei sale voinţe. De aceea, ascetul gal atrage atenţia lui Attila că este un „cunoscător”: „ne arbitreris voluntatis Dei mei […] me […] ex omni parte esse ignarum” (1313). La rândul său, Nicasius, împărtăşit din harul dumnezeiesc, ca şi Ursula, con- sultă oracolul divin care îi revelă adevăruri, altminteri de nepătruns: „quod
doială, şi însufleţit de slabă credinţă, rătăceşte în ignoranţă. Episcopul, „iniţiat de oracol” – „oraculo eductus” (1315), îi păstoreşte pe cei decăzuţi din dreptul cunoaşterii („Quid remedii huic malo adhibendum, non plane constat” (1316)). În schimb, cuvintele pustnicului doar ostoiesc setea de cunoaştere a lui Attila, deoarece regele nu cunoaşte credinţa creştină şi este un persecutor: „[Tu] ignoras Deum meum […]. [Huius] religionem populos
umaniştilor sceptici ai timpului, este încredinţat că voinţa divină este, totuşi, de nepătruns pentru muritori: „Non [est] possibile quempiam illius immensa
că „răsplăţile [Domnului] sunt inaccesibile simţurilor omeneşti” – „praemia Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|