Nicolaus olahus

296

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

ce cei cu sufletul zbuciumat (“ego mente vagor”; “me turbet graviter Lerna 

malorum” (1227)) pare că o râvnesc zadarnic: 

   

“

Non mea Phoebeae cinxerunt tempora lauri.” (1228) 

În pofida mărturisirii că nu a avut ocazia să fie legănat şi îmbiat la visare 

de farmecul dumbrăvii din Parnas – 

   

“Nec memini dulcem quondam coepisse soporem

   

 

Et ubi Parnassus Pieridumque nemus” (1229) –,

într-un alt poem, în mijlocul unui colţ de natură căruia nu-i lipseşte nimic din 

vraja paradisiacă, murmurul nelipsitelor ape îl cufundă în reveria în care i se 

arată patronul artelor şi divinităţile poeziei: 

   

“Incipit hic veteres cantu philomela querelas

   

 

Fronde sub umbrosa promere maesta suas.

   

Hanc aliae streperam volucres ganitibus altis 

   

 

Argutae passim vincere quaeque studet

   

Luctibus in modicis fessos tunc deprimit artus 

   

 

Occupat atque oculos lumina chara sopor.

   

Iam strepitus curam fluvii vocesque canora 

   

 

Depulerant avium et repserat alta quies,

   

Musarum placidus cantus quum venit ad aures 

   

 

Promittens lepido nuncia laeta sono. […] 

    

Visus adesse mihi trepido crinibus Apollo, 

   

 

Dextra manus cytheram, tela sinistra gerit.

   

 Huic comites fuerant Dryades doctaequere sorores

   

 

Et laetus charitum (numina grata) chorus.” (1230) 

Zeul citared strecoară prin viersul său încredere şi har în inima răvăşită 

a  muritorului.  Din  plectrul  său  de  aur  unduie  o  irezistibilă  chemare,  iar  în 

sufletul amorţit de jale se înfiripă, în cele din urmă, Poezia:

   

“Arrisit querulo blandum mihi Phoebus Apollo,

   

          Contractans digitis aurea plectra suis […]

   

Sic fatus stimulum menti crinibus Apollo

   

         Adiicit et vatem me iubet esse pium.

   

Tunc ego, caelesti perflatus numine divum

   

         Maerorem meritis tristiamque levo.

   

[…] Luctum pellunt verba relata meum.

   

         Sicque […] 

    

         Meque dare hac laetum carmina pauca iuvant.” (1231) 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

297

În calitate de patron al artei medicale, acelaşi Apollo îl dăruieşte pe me-

dicul reginei Maria, Angelus Candianus, cu harul vindecării; poetul Olahus, 

călăuzit de acelaşi inspirator, îi laudă priceperea: 

   

“Angele carminibus nostris celebrande canoris

   

 

Cui medicinae artem magnus Apollo dedit,

   

Corporibusque aegris tristes depellere morbos, 

   

 

Adsis ut celebrem facta decora tua!” (1232) 

Dar, dintre făpturile lumii pământeşti, cel care nici în această privinţă nu 

are asemănare, Erasmus, rămâne pentru Olahus retorta pururi vie în care harul 

dumnezeiesc luminează în chip de spirit de geniu:

   

“ […] Quis ingenii rarum perpendat acumen

   

 

Numinis afflatu quo decuratus erat?” (1233)

Iar  între  cer  şi  pământ,  precum  nişte  sfinte  punţi  întrupate,  păstorii 

Domnului  poartă  grija  făpturii  încredinţate  spre  îndrumare  şi  ocrotire.  Ei 

sunt vindecători de suflete, proroci, asceţi sau preoţi în care dumnezeirea se 

prelungeşte către oameni, căci ei sunt aleşii Lui. Mai măreţi decât tinerii, mai 

înţelepţi decât sfatul bătrânilor, curaţi şi integri, ei întrunesc veneraţia tuturor. 

În rândul lor, episcopul de Brixia se bucură, în versurile lui Olahus, din partea 

mulţimii, de o primire demnă de harul său de prinţ al bisericii: 

   

“Gratulantur reditum juvenum laetissima corda

   

 

Felicem praesul cunctaque turba senum.

   

In te multorum clarissima lumina vertis

   

 

Primatum et monstras numen inesse tibi.” (1234) 

Între  pioasele  personaje  ale  prozei  olahiene,  Nicasius  stăruie  sfânt, 

purtând  peste  veacuri  harul  pe  care  poporul  i-l  recunoaşte  cu  prosternare: 

“Compertum  nobis  [est],  vir  optime,  Deum  optimum  maximum  id  gratiae 

ac  misericordiae  tibi  impertitum  esse,  ut  tuae  apud  illum  preces  ob  vitae 

integritatem  sint  gratissimae”  (1235).  Nicasius  îşi  mărturiseşte  harul  de  a 

pătrunde viitorul nu ca pe o virtute, ci ca pe un dar ceresc nemeritat, izvo- 

rât  din  pura  bunătate  dumnezeiască:  “Cives  optimi  […]  quicquid  est  Dei 

donorum in me collocatum, id omne acceptum refero illius in me charitati 

et misericordiae, beneficio non meritis, sed propria sua benignitate, me suae 

gratiae  suorum  inaestimabilium  bonorum  participem  esse  voluit.”  (1236) 

Sfârşitul  său  pare  “sărutarea  divină”  de  care  vorbeşte  Leon  Evreul,  căci 

moartea sa ca om înseamnă dăinuire întru Dumnezeu (1237). 

Undeva, printre stâncile prăpăstioase ale Galiei, un sihastru “ca inspirat de 

puterea divină” – “veluti numine afflatus divino” (1238), îl iniţiază pe regele 

---