Nicolaus olahus

290

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

identifică în poet nu pe imitatorul lucrului, ci pe cel al ideii, tinzând către 

perfecţiune (1191). Cântul şi imitaţia s-au născut odată cu omul, dar ele nu 

înseamnă simulare sau falsificare, ci sunt “expresia ideii prin frumuseţea ei 

vizibilă” (1192) sau, pentru Tommaso Campanella, “ficţiune” (1193). Primul 

poet  laureat  german,  Konrad  Celtis,  apreciază  că  în  versuri  “sălăşluieşte 

sublima încântare a lucrurilor, […] frumuseţea şi nobleţea cuvintelor” (1194). 

Ca  profesiune  de  credinţă,  poezia  Pleiadei  are  semnificaţiile  unei  revoluţii 

literare.  Sub  îndrumarea  eruditului  Dorat  şi  prin  contribuţia  filosofului 

Pontus de Tyard, Ronsard, de Baïf, Jodelle, Belleau, du Bellay îl au ca model 

declarat pe Petrarca. Cei şapte – precum poeţii alexandrini – elaborează un 

valoros program pentru o poezie sensibilă, sclipitoare, eternă, departe de cea 

a curtenilor ignoranţi; creaţia lor se deosebeşte şi de cea latină a erudiţilor. 

Permanenta grijă pentru prozodie decurge din acea năzuinţă spre armonie care 

îl va determina pe de Baïf să îngemăneze muzica şi poezia în academia sa 

preţuită de regi. Analog, “manifestul estetic al Renaşterii engleze” (1195) este 

considerată scrierea lui Sidney Întru apărarea poeziei (1580-1582). Prietenul 

său, Edmund Spenser, prin Epithalamion realizează “momentul culminant al 

liricii renascentiste engleze” (1196). Întreaga nouă orientare atribuie poetului 

puteri  magice  şi  demiurgice  şi  se  detaşează  de  concepţia  proprie  Evului 

mediu, când “omul sălăşluia cu spiritul în viaţa cealaltă, şi culmea perfecţiunii 

era socotită a fi în extaz, în rugăciune şi în contemplaţie” (1997). Raportate 

la  lirica  medievală,  şi  versurile  lui  Petrarca  înseamnă  un  alt  început,  fiind 

superioare,  estetic  şi  emotiv,  tradiţiei  danteşti  dolcestilnuoviste,  în  pofida 

manierismului  lor,  depăşit  mai  târziu  prin  profunzimile  sincerităţii.  Faptul 

că ancorarea în realitate viciază echilibrul vital asigurat anterior de crezul în 

ideal este contracarat prin descoperirea elementului fictiv – cheia de boltă a 

noului edificiu poetic. Poemul cavaleresc şi idila delimitează cele două epoci 

literare fiind marcate de accentele când ale uneia, când ale alteia, după cum 

şi apartenenţa poeţilor de inspiraţie laică, a lui Petrarca şi Boccaccio sau a 

lui Salutati la literatura renascentistă cunoaşte polemica argumentelor şi după 

cum, tot atunci, poetul suveran pe trăirile şi cântecul său semnează adesea 

compromisul cu poezia de curte. Revirimentul epicureismului şi al filonului 

popular (1198) nu poate fi, însă, contestat; or, acestea nu au nimic în comun cu 

apanajul creaţiei medievale. Expresie artistică absolută, poezia renascentistă 

reprezintă  spiritul  artistului  absolut  care  transsubstanţializează,  sublimează, 

de multe ori, deopotrivă, cuvântul, culoarea şi piatra, precum Leonardo da 

Vinci ori Michelangelo. Iar pe urmele admiratului Dorat, Arta poetică a fiului 

lui Bernardo Tasso – poet de curte al prinţului de Salerno – crezul de libertate 

artistică a lui Torquato (în pofida împărţirii sale – ironice! – între familiile 

d’Este şi de Medici, între dezavuarea şi placul Inchiziţiei, între nobleţea de 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

291

sânge  şi  sărăcie,  între  conştienţă  şi  nebunie,  între  realitate  şi  ficţiune)  este 

confirmat  prin  recurgerea,  în  cele  din  urmă,  la  versul  liber.  Este  libertatea 

supremă – cea a artistului – care nu se lasă încătuşată şi care, între zăbrelele 

închisorii din Neapole, izvodeşte decenii de versuri din spiritul înturnat Către 

poeţi al lui Campanella, acesta susţinând că: 

   

 

“E mare poezia ce încearcă

   

 

Să înarmeze contra stricăciunii.” (1199)

Totodată, redactează în penitenţă, împotriva aceleiaşi “stricăciuni” şi elo-

giind neîngrădirea convingerilor, Apologia lui Galilei – un alt liber cugetător. 

Şi în opera lui Olahus poezia are semnificaţia libertăţii spirituale pe care 

nici moartea nu o poate îngrădi. Dacă în catedrala orădeană Psalmii lui David 

se cântă necurmat la locul de veci al lui Sigismund, capul retezat al episcopului 

de la Rhemi dă glas aceloraşi psalmi convertind temporalitatea în eternitate: 

“Cuius caput a membro etiam avulsum, divinum canticum non intermisit, sed 

illud protulit psalmistae [Davidi]: Vivifica me, Domine, secundum verbum 

tuum” (1200). În aceeaşi operă olahiană, poetul Marullus Calaber îi închină 

regelui  hun  o  odă.  Reacţia  acestuia  este,  însă,  neaşteptată:  deşi  dornic  de 

mărire, refuză elogiul întemeiat pe ascendenţa sa presupus divină şi mistuie 

în flăcări poemul; prin aceasta, deşi erou al unei scrieri umaniste, Attila se 

dezice de orice legătură cu divinitatea şi, totodată de căutarea scânteii divine, 

atât de frenetică în timpul lui Olahus. 

Legat  de  acest  concept,  poetica  lui  Olahus  reiese,  mai  cu  seamă,  din 

dialogul  său  versificat  cu  poeţii  umanişti  ai  epocii.  Cu  toate  că  semnează 

numeroase poezii ocazionale, confesiunea de poet a lui Olahus este una în 

care harul se îngemănează cu erudiţia. În acest sens, profilul poetului con-

ceput de umanist este apropiat celui promovat de Pleiadă, iar prin poezie, din 

perspectiva  raportului  adevăr  /  ficţiune,  Olahus  pare  să  fie  în  asentimentul 

lui Tasso. Conştientizându-şi cu modestie talentul, nu se sfieşte să jinduiască 

învăţătura care i-ar fi putut modela personalitatea artistică. Aceasta, alături de 

celălalt fruct oprit – tihna prielnică creaţiei (căci: 

   

“Palladis innuptae, charitum, doctaeque Thaliae

   

 

Munera, quod bene scis, otia tuta petunt” (1201),

dar: 

   

“[…] animus nullo viridi requiescit in agro” (1202),

iar autorului :

   

“[…] non studiis requies, sed multa laborum

   

 

Sollicitque fuit temporis anxietas” (1203))

---