Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
282 ANTAL GYÖNGYVÉR menirea lui pe pământ trebuie să fie vitejeasca biruinţă întru libertatea [100*] patriei:
Umaniştii caută asemănarea fiinţei umane cu cea divină şi în spiritul de libertate al omului, proclamând descătuşat: “ubi spiritus ibi libertas”. Perce- perea libertăţii este însă multiplă: Ermolao Barbaro consideră că “cel ce îl contemplă pe Domnul, stelele şi natura trebuie să fie liber şi dezlegat de […] lanţul matrimoniului” (1133). Leon Battista Alberti recomandă libertatea datorată bunăstării lipsite de lăcomie: “în mijlocul belşugului şi abundenţei vom trăi […] liberi şi mulţumiţi” (1134); Leonardo Bruni vede emanciparea omului prin artele liberale, deoarece acestea, după cum le este şi numele, “liberos homines faciunt” (1135). Mai târziu, când tirania unor principi italieni îngrădeşte libertatea, numeroşi literaţi îi consacră dialoguri, evocând
Salutati conceptul “florentina libertas”. Pe ea o deplânge Filelfo şi Rinuccini, acuzându-l, unul pe Cosimo de Medici, celălalt pe Lorenzo. Dar, în timp ce Rinuccini, fără a fi adeptul ascezei, se vede nevoit să se dedice meditaţiei, Savonarola se întoarce deschis şi intolerant împotriva oprimanţilor, de la Florenţa, deşi de Sanctis îl consideră, însă, un medieval tocmai pentru rigiditatea sa care îl determină să ardă pânzele cu trupuri diafane semnate de Botticelli (1136). În De hominis dignitate, Pico della Mirandola îl arată pe om dezlegat de orice condiţionare, deplin liber şi beneficiar al liberului arbitru, despre care scrie şi Matteo Palmieri în La città di vita. În opinia lui Pomponazzi (De fato), doar înţeleptul se bucură de libertate deplină. În schimb, prin Naugerius, Girolamo Fracastoro demonstrează că libertatea înseamnă poezie, nu doar pentru că arta asigură libertatea expresiei, ci datorită capacităţii sale de a deveni alt univers. În fabula Circe, Giovan Battista Gelli, remarcând dureroasa condiţie umană, ajunge la concluzia că suferinţa este concretizarea libertăţii omeneşti. Bruno reproşează calvinismului frustrarea fiinţei umane de natura sa liberă (1137), după cum Erasmus combate demer- surile reformatoare ale lui Luther din acelaşi motiv. La optsprezece ani, Étienne de la Boétie, prietenul lui Montaigne, scrie împotriva tiraniei şi în numele libertăţii Despre servitutea consimţită. Când lui Thomas Morus, căruia Erasm îi dedică Elogiul nebuniei, i se oferă prilejul de a deveni lord cancelar cu toată originea sa ignobilă, reticenţa, prin care se apropie şi mai mult de prietenul său olandez, poate fi risipită doar făgăduindu-i-se de către rege libertatea conştiinţei (1138). Deviza rabelaisiană “fay ce que vouldras” NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 283
face carieră în epocă. Însăşi atitudinea critică a umaniştilor este semnul con- ştientizării propriei libertăţi. Giosuè Carducci apreciază că din cugetul lor “avea să iasă foarte curând cuvântul şi libertatea şi că ele aveau să prăvălească turnurile şi să sfărâme lanţurile” (1139). Iar Cornelia Comorovski opune “stabilităţii plătite cu lipsă de libertate” a Evului mediu “neliniştea Renaşterii care plăteşte cu conştiinţa ignoranţei libertatea de a gândi”, precizând statutul acesteia de docta ignorantia – “ignoranţa care nu se ignoră pe sine” (1140). Într-o scrisoare adresată unui prieten, Olahus este preocupat de libertatea persoanei, de care se simte frustrat în viaţa sa de curtean şi care nu poate fi înlocuită prin nici un alt avantaj propriu marilor dregători: “Nu pot tăgădui că un om poate dobândi la curte, de multe ori, […] răsplată mare şi onoruri mari, totuşi, adevărata libertate, care este cel mai mare bun, lipseşte cu desăvârşire la curte” (1141). În proza sa, un loc aparte ocupă neamul secuilor a căror libertate comuni- tară, păstrată cu orice preţ, a fost din toate timpurile mai presus de orice avuţie. În spiritul acestui fapt, oricine atentează la ea este pasibil de pedeapsa cu moartea: “Quum quempiam eorum […] contra libertatem, quam ultra res omnes mortalium merito aestimant, clam moliri senserint […], direptis ipsius facultatibus ac rebus, domum funditus demoliuntur. Et si eius copiam habere possunt, occidunt” (1142). Preţ de un singur cuvânt – “merito”, scriitorul intervine în text, dând glas nestrămutatei sale convingeri legate de primatul libertăţii. La secui, acesta este dreptul în numele căruia membrii comunităţii sunt egali, fiind, pe de-o parte, cu toţii liberi, şi considerând, pe de alta, că nimeni nu poate fi deasupra libertăţii: “Nec uti curant libertatis praerogativa;
de acest plan social, deşi îndatoririle lor sunt minimale faţă de rege sau de voievod – singurii de care trebuie să asculte, iscă totuşi chiar şi ciocniri armate prin nesupunerea lor: “Tributum nemini, nec regi, nec aliis pendunt […]. Parent, post regem, nemini quam vaywodae Transylvano […]. Verum, huic quoque sunt inobedientes” (1144). Dacă oamenii liberi din localitatea Oroszi se achită cu cinste şi devotament de singura lor datorie de a asigura uşierii regelui şi ai reginei – “oppidum Oroszy […] incolunt omnes liberi. Hi gremio
(1145) –, în schimb, Olahus relatează incidente create de răzvrătirea secuilor, la înfrânarea cărora au participat şi oamenii tatălui său şi chiar Ioan Zápolya, mai întâi principe al Transilvaniei, apoi rege. Căci secuii au bine înrădăcinat crezul de libertate moştenit de la sciţi: “Ita hac quoque tempestate Siculi
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|