Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
286 ANTAL GYÖNGYVÉR vis pacem, para bellum”. Supuşi terorii, cetăţenii din Rhemi stau în cumpănă: “Nu ar lega pact de umilitoare pace cu asediatorii, ci şi-ar asuma rezistenţa armată, năzuind astfel la obţinerea merituoasă a adevăratei păci de care să se bucure cu familiile lor: “Neque etiam ignati sumus, fore nobis utilius haec obsidionis mala ad breve aliquod tempus perferre, devorareque, ut pace postea et libertatem cum coniugibus et liberis fruemur optata, quam, per socordiam et ignaviam, hostibus non repugnando, in foedam nos coniicere eamque perpetuam servitutem” (1163). Nehotărârea lor este, însă, justificată de episcopul cetăţii care le validează presimţirile: pacea de care se vor bucura în urma acestui asediu va fi una eternă. Aflate prin destin în inferioritate faţă de Attila, oraşele Europei i se supun unele după altele, ruga lor de pace fiind cu ardoare purtată de înalţii prelaţi care le reprezintă. Apogeul gloriei lui Attila este momentul în care, prin pontiful ei, îngrozită, dar cu demnitate, Roma îi cere pace, acceptându-i condiţiile: “Populus Romanus […] supplex ad te venit pacem a te petiturus et omnes quas velis sponte subiturus pacis conditiones” (1164). Prin aceasta, caput mundi îşi asigură veşnicia, rămânând centrul spiritualităţii creştine, precum şi un centru cultural de referinţă unde, ca pretutindeni în lume, deoarece “inter arma silent musae”, pacea devine solul prielnic înfloririi artei [102*]. În universul zăvorât cunoaşterii umane Petrarca priveşte cu scepticism către ştiinţele naturii, îndemnând la îmbrăţişarea artelor liberale, ca şi Salutati sau Leonardo Bruni. Pentru Pico della Mirandola şi Giordano Bruno, omul este o divinitate pământească şi datorită calităţii sale demiurgice. Dumnezeu creează natura şi Scriptura, lucrul şi cuvântul; omul meşteşugeşte o lume fictivă, de lucruri şi cuvinte. Şi Manetti îl defineşte pe om drept creator al lumii artei. Dar după Ficino, imaginea artistică este una fictivă, faţă de cea creată de Logos (1165). În Spaccio, Bruno consideră munca un act divin care transformă fiinţa bestială şi o elevează pe fondul unor necesităţi umane care stimulează creativitatea în sens larg: “Devin mai profunde talentele, sunt inventate industriile, descoperite artele şi mereu, […] din adâncul intelectului uman, ţâşnesc noi şi minunate invenţii” (1166). La fel gândeşte şi Alberti, afirmând că “omul s-a născut, desigur, pentru a înfăptui” (1167). În ce priveşte cetatea pământeană, el crede în primatul artei asupra naturii. În Il Cortegiano, Castiglione susţine că “este adevărată acea artă care nu pare artă”, deoarece prin perfecţiunea artei umane poate fi egalată cea divină (1168). Arta este o imitaţie verosimilă a naturii, implicând, potrivit convingerii lui Girolamo Fracastrolo, sensibilitate, bunătate şi, ca impuls divin, iubire (1169). Deşi consideră că raţiunea umană nu este creatoare precum cea divină, Leonardo da Vinci recunoaşte puterea de zămislire a artistului, apropiind, din această perspectivă, asemeni lui Varchi şi Bruno, arta de ştiinţă (1170). Pentru Erasmus, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 287
elanul creator este aparent iraţional, deoarece contravine perisabilităţii logice, precum şi principiului efortului minim în vederea conservării (1171); el corespunde, însă, instinctului perpetuării spirituale, după cum nebunia [a se citi paradoxul] este “izvoditoarea tuturor artelor” (1172). Eternităţii artei – unanim recunoscute – Boccaccio îi adaugă dimensiunea estetică, în consens cu implicaţiile acesteia asupra afectului uman (care o şi generează) (1173). Admirator al artei renascentiste, Nicolaus Olahus dedică ample pagini elogioase intervenţiei artificiale a omului în peisajul natural. Arhitectura şi ornamentaţia superbelor palate de la Vişegrad şi Buda îşi află asemănare doar în capitala parisiilor: “Haec aula […] tam praetiosis aedificiis ornata
ordonate după limbă, domeniu, mărime şi vechime, reprezintă nu numai o avuţie spirituală inestimabilă, ci şi un tezaur de artă plastică, datorită minierii cărţilor şi legării lor în aur, argint şi mătase: “Maxima voluminum pars constabat membranis, colligata serico, umbilicis, fibulisque argenteis, auro lucidis […]. Patefactus […] [“servorum amanuensium pingendi peritorum”], Felix Ragusinus Dalmata […] in ipsa quoque pictura exercitatus [erat]” (1175). Capele şi altare fără seamăn înfrumuseţează pământul, marmura şi alabastrul, se supun mâinilor dibace sub patronatul unor generoşi mecenaţi. Cardinalul Bakócz Tamás, patriarh constantinopolitan, ridică pe lângă bise- rica mitropolitană celebra capelă de marmură roşie; episcopul Thurzó Zsig- mond, educator al scriitorului, pune bazele unei grandioase construcţii oră- dene, iar statuia ecvestră din bronz, de “proporţii copleşitoare” – “ingentis
În catedrală, din dorinţa împăratului Sigismund, coriştii fac ca psalmodierea să nu contenească nici zi, nici noapte, “schimbându-se pe rând” – “mutatis per
cu mozaic de la Vişegrad, unde străjuie o minunată orgă cu tuburi de argint – “pretiosum instrumentum musicum” (1178). Rafinamentul artistic şi pasiunea de colecţionar de obiecte de artă a lui Olahus erau cunoscute în epocă. Acestea răzbat şi în versurile sale, în care Emericus de Calna, asemeni curtenilor de la Vişegrad care îl lasă, prin fastul lor, fără grai pe solul turc, se arată oaspeţilor în toată splendoarea veşmintelor sale, ridicând către ei două pocale lucrate cu deosebită măiestrie:
Et pateras manibus servat utrisque duas, Praemia virtutis priscis donata diebus Mentorea affabre pocula facta manu.” (1179) Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|