Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
306 ANTAL GYÖNGYVÉR [Dei] sensibus incomprehensibilia sunt humanis” (1319). Numai prin starea lor de graţie câştigată de la Dumnezeu pentru statornica lor credinţă reuşesc aceşti sfinţi să întrevadă viitorul, înţelegând, totodată, şi cauzele [109*] evenimentelor – cauze care, pentru situaţia creştinătăţii, sunt păcatele sale. Ceea ce dă eficienţă cunoaşterii este, potrivit opiniei lui Plethon, explicarea raţională a cauzelor (1320). Şi Comenius pledează pentru cercetarea cauzelor în Ieşirea din labirintul scolasticii (1321). După Leonardo Bruni, deprins în cancelarii cu urmărirea cauzalităţii evenimentelor, Savonarola, combătând determinismul şi, prin astrologie, imixtiunea aurei corpurilor cereşti asupra naturalului şi umanului, crede şi el în cauzalitatea universală (1322). Măreţia temporară a lui Attila şi cumplitele cazne ale lumii creştine au o motivaţie comună. Sihastrul o dezvăluie regelui: „Non sis nescius Deum ipsum ob flagitia sui populi irritatum […] eos ad iustitia et vera religione ad impietatem prolapsos […], ad verum sui cultum […] iustamque vitam te stimulante reducat, gladium suum in manus tuas nunc dedit” (1323). Despre aceleaşi păcate care stau la originea suferinţelor poporului vorbeşte şi episcopul de la Rhemi: „Atila vobis obesse, vimque suam contra vos exercere
Istoric umanist deprins de Tacitus nu doar să consemneze evenimentele, ci să le înlănţuie logic în temeiul cauzalităţii lor, Nicolaus Olahus îşi elaborează opera urmărind din aproape în aproape faptele în determinarea lor firească. Motivează, pentru început, expansiunea hunilor prin sporirea neamului lor aceasta, făcând neîncăpătoare şi sărăcind de roade teritoriile ocupate în Sciţia: „Auctis locupletatisque in Scythia Hunnis, quum eorum multitudinem, ea,
hunii obţin victorii însemnate asupra locuitorilor ţărmurilor Mării Azov şi asupra goţilor, pe care îi constrâng la plata tributului. Acest succes militar le dă încredere pentru noi incursiuni, care le deschid drum, peste Dacia, până la nord de Tisa: „Qua elati victoria […], subactis prius barbaris populis, per
desemnat de împăratul roman să apere hotarele de năvălirile popoarelor migra- toare, “deoarece se temea să se expună unei asemenea mulţimi a barbarilor” – “quod se obiicere tantae barbarorum multitudini vereretur” (1327), îl ia aliat pe Detericus, care conduce o parte însemnată a Germaniei. Olahus explică înfrângerea unei asemenea puternice armate aliate prin iscusinţa hunilor de a-i fi luat noaptea prin surprindere, trecând Tisa şi apoi Dunărea: “utribus,
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 307
quorum magnum numerum ad usum castrorum habebant, Danubium, praeter spem, infra Budam civitatem traiecere” (1328). Retraşi, apoi, în Valea Tárnok, hunii au de înfruntat răzbunătoarea armată a romanilor şi a aliaţilor săi, iar cauza declinului de ambe părţi a puterii, scriitorul o evidenţiază numaidecât, dezvoltând din ea efectul: retragerea ambelor armate (“Declinante iam sole, res Hunnica sit inferior, ob praeteritae noctis vigilas, inquetem et labores. Dant igitur nostri terga. Quos, quia iam pugnando defessi erant, Detricus et Maternus persequi non poterunt. […] Cum militum igitur suorum reliquis, Tulnam oppidum versus […] celeri itinere sese recipiunt” (1329)). Dar fuga duşmanilor îi întărâtă pe hunii cărora, după ce îşi aduc pe Dunăre familiile şi îşi primenesc armata din rândurile plebei, o a treia bătălie le aduce victoria. Când, în anul 401, Attila este ales rege, răzbunarea este mobilul invadării neamurilor care i-au acordat lui Maternus sprijin în reprimarea hunilor: “Memor igitur Atila, Illyricos, Mysos, Achivos, Macedones et Thraces, ad- versum se suosque, Materno non minimo antea fuisse auxilio, horumque ope magnam genti Hunnicae stragem illatam, eorum provincias summa invadens alacritate diripit, vastat ac late populatur” (1330). Iar, îngrijorat de siguranţa celor de acasă, Attila încredinţează soarta lor fratelui său Buda, ei fiind singurii supravieţuitori ai căpeteniilor hune: “Ne domi imperio suo aliquid se
va atrage, însă, din partea regelui pedeapsa cu moartea: “Buda frater, sive quod de victoria vitaque Atilae dubius erat, sive potius quod regnum duos vix admittere soleat, Imperium Hungaricum, excluso fratre, occupare in anumim induxit, quod hac ex re e libidine sua domi administrare coepit. […] Atila […] insidiis adortum capit trucidatque ac cadaver in Danubium […] detrudi iubet” (1332). Viclenia lui Attila este şi ea explicată de scriitor: “Atila, propter auctam ipsius potentiam, manum ei palam iniicere non auderet” (1333). A doua ieşire a lui Attila din Sicambria se soldează cu ştergerea de pe faţa pământului a numeroase localităţi, Olahus notând aspectele care, în ochii regelui hun, devin mobilul nimicirii lor: “propter rebellionem in quod commeatu prohibebatur, viarumque angustiis ubique intercludebatur” (1334). Cauza înfrângeri lui Attila în Câmpia Catalaunică este neglijenţa sa de a fi îngăduit unei treimi a armatei sale să plece în Hispania, spre a o devasta, câtă vreme despre intenţiile lui Aëtius nu aflase nimic îngrijorător: “Rem suam semnau solito agere, multitudini suae plus iusto fidere. Hac ex re, quoniam nondum de Aëtii copiis adversum se iam conscriptis certi quicquam acceperat, minore exercitu satis se munitum esse rebatur ad ea, quae animo conceperat, perficienda. Tertiam igitur copiarum suarum partem ad fines His- panicos diripiendos depopulandosque mittit” (1335). Dezinformării regelui, i Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|