Nicolaus olahus

322

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

dreptatea”, eliberat, numai contemplatorul ajunge – după cum crede Bruno 

– la “adevărata fericire […] a fiinţei prezente” (1477). Cealaltă, pasională, 

este obiectul autopersiflării lui Petrarca, în momentul în care, în dialogul său 

imaginar cu Sf. Augustin – Secretum –, îşi pune interlocutorul să îi reproşeze 

căutarea fericirii prin dragostea pentru Laura (1478). Fidel realizării binelui 

personal  prin  cel  civic,  Marco  Antonio  Mureto,  lăudând  filosofia  morală, 

readuce în prim plan crezul din Republica, conform căruia fericirea statului 

este condiţionată de calitatea de filosof a conducătorului. Căci umanismul, 

cum observă Cornelia Comorovski, găseşte în Antichitate nu doar erudiţie, 

ci şi modele. În virtutea lor, fericirea pe pământ devine “eficienţa efortului 

omenesc de a îmbunătăţi viaţa” (1479) şi de a apropia omeneasca făptură de 

perfecţiune [120*]. 

Ideea de perfectibilitate care stăruie peste întregul umanism converteşte 

toate activităţile umane în înfăptuiri înlănţuite către absolut, în căutări încre-

zătoare, dându-le un sens sublim. Formarea fiinţei umane este nemărginită 

pentru Salutati, Valla, Pico della Mirandola, Manetti, Erasm, de Sales şi are 

ca model nemărginirea divină. Natura umană brută se modelează la nesfârşit, 

urmându-şi  sinele  tangent  cu  divinitatea.  Cetatea  pământească  îşi  caută  re-

perele cereşti. Bruni crede că “deoarece omul e o fiinţă slabă […], obţine prin 

societatea omenească o importanţă şi o perfecţiune pe care nu le are prin el 

însuşi” (1480). Este punctul în care umanismul se întâlneşte cu Antichitatea 

şi  creştinismul.  (În  Politica  lui  Aristotel,  omul  apare  ca  un  “animal  slab, 

insuficient sieşi”, care ”ajunge la perfecţiune doar în viaţa socială”(1481).) În 

sânul societăţii umaniste, omul literat devine “cetăţean desăvârşit”. Palmieri 

îl  identifică  în  persoana  lui  Dante  (1482).  Însă  omul  poate  năzui  doar  la 

atributul de perfecţiune; ca şi entitate conceptuală, ea este sinonimă doar cu 

divinitatea, văzută ca atare de Diaccetto: “Dumnezeu este început, mijloc şi 

sfârşit. […] Prin început înţelegem că lucrurile pornesc de la el, prin mijloc 

înţelegem că lucrurile se transformă în el, prin sfârşit, că el le atribuie [s.n.] 

[…] perfecţiunea sa” (1483). În Academicae contemplationes, lui Francesco 

Piccolomini  i  se  pare  că,  în  periplul  filosofic  al  omului,  “Aristotel  nu  este 

decât punctul de plecare pentru a ajunge la seninele şi desăvârşitele lăcaşe 

platonice”  (1484).  Cu  toate  acestea,  tărâmul  unde  omul  îşi  poate  împlini 

visul de desăvârşire, fără a trece de hotarele propriei sale lumi, este cel al 

artei. Creaţia artistică devine receptaculul perfecţiunilor părţilor – căci numai 

acestea pot fi desăvârşite în realitate. Zeuxis – se spune – a reuşit să creeze 

imaginea unei superbe tinere redând detaliile perfecte ale mai multor modele. 

“Cel care [realizează] o fiinţă perfectă – crede Giulio Cammillo – imită per-

fecţiunea a o mie de fiinţe reunite într-una singură (1485). Prin artă, omul 

devine perfect demiurgic şi în viziunea lui Baldasar Castiglione (1486). În 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

323

acest sens, precum mai târziu Tasso, Giovanni della Casa afirmă despre artă 

că “pare natură prin însăşi perfecţiunea sa” (1487). 

În ce-l priveşte pe Olahus, conceptul de perfecţiune nu are ocurenţă în 

paginile sale, decât “atributiv”, acestea surprinzând modele înzestrate absolut, 

personaje dăruite cu har divin, virtuţi întrupate, femei caste, erudiţi geniali sau 

principi ideali. Scrierile olahiene numesc perfecţiunea puritate când o împo-

dobeşte pe Ursula, sfinţenie dacă este reverberaţia făpturii lui Nicassius, ge- 

niu dacă este “podoaba spiritului” lui Erasm. Pe scriitor nu-l preocupă abstrac- 

ţiunile, conceptele nu-l ispitesc. Dar freamătă copleşit de măreţia naturii per-

fecte, de nimbul de virtute al omului perfect, de Dumnezeu în toate revelaţiile 

sale. Dacă anticul Jupiter străjuie cerul şi pământul cu mănunchiul de fulgere 

în mână, divinitatea creştină se manifestă, la limita imaterialului, într-o formă 

totuşi accesibilă simţurilor umane, adesea prin plasmatica lumină [121*]. 

Dionisie Areopagitul propovăduieşte că “Domnul este strălucire pentru 

luminaţi, perfecţiune pentru cei perfecţi, divinitate pentru cei zeificaţi, sim-

plitate pentru cei simpli, […] viaţă pentru cei vii” (1488). Steuco aminteşte 

că  lumina  eternă  dăruită  de  Dumnezeu,  înainte  de  păcat,  lui  Adam,  doar 

treptat îl mai poate ajuta pe om în căutarea adevărului şi a rostului său pe 

pământ. Păcatul trupului opacizează fereastra spiritului; de aceea, precum în 

cazul felinarelor cu transparenţă diferită, despre care Firenzuola observă că 

răspândesc felurit lumina identicelor lumânări (1489), oamenii diferit pătrunşi 

de lumina divină o transmit fiecare în felul său. Ficino consideră că “lumina 

lui Dumnezeu depăşeşte graniţele înţelesului” de aceea, ea poate fi doar iu-

bită şi, “astfel iubită, pare că pătrunde în noi cu graţie” (1490). Începând cu 

Telesio,  abordarea  luminii  este  metafizică,  aparţinând  deopotrivă  lumii  ce- 

leste şi telurice, deşi corp lipsit de corporalitate, deşi formă şi materie în acelaşi 

timp, lumina devine percepţia umană asupra realului, asupra sinelui şi asu- 

pra… imperceptibilului. În procesul cunoaşterii, metoda intuitivă a lui Bacon 

şi raţionamentele cognitive ale lui Tommaso Campanella pornesc de la ea. 

O  lecţie  de  cunoaştere  oferă  îndoliatului  poet  Olahus  Phoebus,  zeul 

luminii, atunci când, arătând că viaţa şi moartea, lumina şi întunericul sunt 

vrere divină şi că înţelepciunea “omului cerurilor” este de a nu se lăsa pradă 

disperării,  îi  aminteşte  că  speranţa  şi  viaţa  sunt  răspândite  în  nemărginitul 

univers odată cu lumina ce îl inundă când caii cei iuţi poartă soarele în tării:

   

“Aspice ut immensum claro circumvehar orbem

   

 

Lumine, praeproperis frugifer actus equis,

   

Adventuque meo producat semina tellus

   

 

Lata, nec arboribus spes sua deficiat.” ( 1491)

Invocarea lui Apollo are aici o dublă semnificaţie; protector al artelor, 

---