Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- IV. ARTA CUVÂNTULUI ÎN SCRIERILE UMANISTE ALE LUI NICOLAUS OLAHUS
- 1. NARAŢIUNEA
324 ANTAL GYÖNGYVÉR el are puterea de a însenina şi pe această cale sufletul cuprins de jale. De aceea, reproşul pe care îl face zeul celui căzut în deznădejdea omului neiniţiat este legat de abandonarea de către acela a ambelor sale meniri, de preot şi de artist, precum şi de refuzarea, deopotrivă, a luminii cereşti şi a celei artistice:
“Non ideo in nostrum nomen sacra verba dedisti, Caetibus et nostris adnumeratus eras!” (1492) Această îndoită calitate a zeului este lăudată şi de Jupiter:
“O, Tymbraee pater claro qui lumine terram Lustras, et vatum pectora sacra regis!” (1493), lumina, ca revelaţie şi reverberaţie a supranaturalului, devine în proza ola- hiană un personaj cu statut aparte. Astfel, după cum mărturiseşte Attila, nu vorbele principelui bisericii l-au înduplecat cu adevărat să cruţe Roma, nestemata râvnită cu ardoare de el şi de întreaga sa armată, pentru care, jertfind atâtea suflete, a ieşit din nou la pradă din Sicambria, ci faptul că ele au fost confirmate de ”augusta” şi “venerabila” arătare (“habitu augustiore”, “veneranda canitie” (1494)), conturată numai pentru ochii lui îndărătul papei. Iar soarta regelui hun este pecetluită când “spre răsăritul soarelui de primăvară” (!) – “ad ortum solis vernis” – o cometă va apune după ce douăzeci de nopţi a brăzdat cerul: “Cometes ante eius mortem viginti circiter
Când lumina stăruie în noapte în chip de miraculoase torţe peste fântâna arteziană a Sfintei Cruci, ea îngrozeşte turcimea cotropitoare a Severinului: “Dicitur […] faces […] ardentes noctu isthic videri. Has ob res etiam Turcis fontem in magna esse veneratione” (1496). La fel, când se arată drept “făclii arzând îndelung deasupra culmilor oraşului“ Rhemi – “faces ardentes supra civitatis verticem saepe ac diu visas” (1497) –, ai cărui cetăţeni au fost masacraţi în templu împreună cu episcopul lor, înfricoşează şi pun pe fugă nebună nelegiuiţii cuceritori, în timp ce, pentru creştinii risipiţi prin împrejurimi, înseamnă divina chemare acasă şi sfântul semn că Dumnezeu nu i-a părăsit: “[Dicitur] cives plerosque qui metu tyrannorum aufugerant, visis
cei legaţi prin pietate de Dumnezeu sunt însufleţiţi de ceea ce Ficino numeşte “conştiinţa solidarităţii totului cu Dumnezeu, într-un circuit de iubire, care este o răspândire şi o reflectare de lumină” (1499). Prin aceasta, practic, se închide cercul spectrelor care alcătuiesc universul. Înturnând lumina [121*], viaţa materială şi spirituală din eternitatea spaţiului nemărginit, către veriga dintâi a iubirii [1*] în care se converteşte de la sine,
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 325
Bruno că, faţă de iubirile vulgare, care îl robesc pe om, prin Iubire, omul se divinizează (1500) şi cată către eternitate.
rătăci în labirintul conceptelor – în studiul la care ne-am angajat, dobândesc semnificaţii profunde: frământarea poetului surprinde marile schimbări cosmice ori tocmai imuabilitatea, lipsită de atribute, a lumii, de vreme ce, pe de o parte, sfârşitul înseamnă început, iar, pe de alta, istoria fiecărei fiinţe umane reprezintă ontologic şi artistic răsfrângerea esenţială a aceleiaşi energii care s-ar putea numi primordială, dacă i s-ar putea opune o alta. Din această perspectivă, a căuta să integrezi un artist în cursul de sensibilitate şi făptuire meşteşugită cărui îi aparţine fatal este fie un nonsens, fie o cerinţă imperioasă de îndreptare a consecinţelor unui lapsus memoriae. Nicolaus Olahus îşi are locul de drept în umanismul european, aşa cum dovedeşte sincronizarea preocupărilor sale cu cele proprii epocii, precum şi convingerile – profund umaniste – care răzbat din opera sa. Fiind european, Nicolaus Olahus este, parafrazând un mare istoric literar, ipso facto, un scriitor al neamului său.
IV. ARTA CUVÂNTULUI ÎN SCRIERILE UMANISTE ALE LUI NICOLAUS OLAHUS Motivaţia scrisului, dibăcia structurării, grija pentru expresie, harul şi, nu în ultimul rând, patriotismul, cu atât mai arzător cu cât încercările istoriei deveneau tot mai grave până la tragism – toate conferă o tonalitate specifică prozei artistice a lui Olahus, o culoare aparte, o marcă de stil inconfundabilă. Pagini narative pline de dinamism, digresiuni anecdotice memorabile, fabu- loase descrieri de natură, portrete hiperbolice, pasaje de veritabilă analiză psihologică, discursuri de o elocinţă sclipitoare, personaje colective remarcabil închegate, elegante figuri de stil, o prozodie şi o versificaţie îngrijită, precum şi o limbă latină impecabilă, fluentă, fac din umanistul Nicolaus Olahus, adesea, un virtuoz.
nează în aceeaşi măsură în care episoadele de acerbă luptă antrenează ima- ginaţia prin forţa narativă a scriitorului. Relatarea este captivantă şi plină de detalii în dinamică succesiune, astfel încât, din vâltoarea scriiturii, răzbate cu adevărat vuietul bătăliei. Atacul nocturn al hunilor asupra taberei lui Maternus şi Detricus, precedat de trecerea Tisei şi, pe burdufuri, a Dunării, îi surprinde pe aliaţi. (Evenimentul istoric presară întotdeauna cu nume spaţiul.) Dar victoria nu este una finală. Luminându-se de ziuă, “antequam vires, recenti caede fatigatas, recuperare possent” (1501), replica armată a Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|