Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 341
“necessitas, durum mortalium telum” (1539). Vorbitorul repetă emfatic, până la redundanţă, avantajul inamicului de a lupta acasă – “intra regnum suum,
“Quam potens hostis […] qua multitudine, quibus apparatibus, considerate” (1540). Folosirea acestui imperativ – mod verbal pe care oratorul nu îl va mai întrebuinţa decât în finalul discursului său – aruncă militarii, ca pe nişte gladiatori în arena realităţii. Biciul iminentei primejdii, ţepuşa adevărului, îi conştientizează şi face ca, dacă regele a dovedit mereu că se implică în iureşul luptei precum un oştean de rând (calitate evidenţiată şi în portretul său de la începutul operei), ei, la rândul lor, să fie determinaţi la vitejie nu prin îndemnul comandantului, ci prin firea lucrurilor – “natura”. O antiteză cu grave implicaţii este ţintuită deasupra capetelor hunilor: “victoria praeclara” / “servitus morte acerbior”. Dar, secondată de o majoră disjuncţie (“vel victoria
(1541)), ea nu mai apre ca o sabie a lui Damocles, ci este transformată în libera opţiune a militarilor, reliefată fiind şi printr-o nouă, multiplă, întrebare retorică, precum şi de o altă maximă. În acestea, conjunctivul verbal cu valoare de condiţional optativ şi epitetele augmentate antitetic, însoţind “taberele” opuse ale substantivelor şi sintagmelor nominale (“gloria”, “victoria”, “Scy- thicum nomen”, “virtus maiorum”, “manes maiorum”, “fortitudo” / “fuga”, “mos imbellium atque socordium”, “dedecus”) aduc înainte ochilor minţii potenţialele variante ale propriului lor viitor: “Si persuassum esset animo
(1542). O altă antiteză, cea dintre glorioşii huni, temuţi în întreaga lume, şi duşmanii lor, consideraţi “gingaşi la eforturi” (“laboris inpatientes”), “de- prinşi mai mult cu odihna decât cu războiul” (“quieti potius quam bello dediti”), “spălături” şi “resturi” (“colluvies”, “reliquae”) ale unor strămoşi demult izgoniţi de hunii de atunci este menită să-i facă pe militari a nu ceda. Alternativa de asumare cu vitejie a situaţiei deschide pentru huni, în viziunea comandantului, o perspectivă de invidiat. Prinse între verbe, acum aflate la timpul viitor, substantive sugerând o zodie mai bună ispitesc armata la fapte mari: victoria, utilitas, spolia, regnum, gloria, Europa, opes, imperium, orbis, accesio, felicitas. Această perspectivă întruneşte toate aspiraţiile neamului lui Attila: “Quid a diis immortalibus commodius, fortunatius et felicius nobis hoc 342 ANTAL GYÖNGYVÉR dari potest?” (1543). Dacă idealul nu cunoaşte limite, în schimb, închipuirea atinge prin cele evocate pragul său extrem, pentru care orice efort reprezintă un preţ mic, Attila insistând asupra acestui fapt în mai multe rânduri (“Regnum
reprezintă o datorie de împlinit. Ea este marcată prin ocurenţa verbelor şi expresiilor verbale impersonale din aria semantică a necesităţii, precum şi de diateza perifrastică passivă: “ardua est”, “oportet”, “victoria acquirenda est”, “moriendum est”, “depugnandum est”, “congrediendum est”. Pe parcursul cu- vântării sale, Attila îşi poartă repetat auditoriul între coordonatele calde ale unor adverbe şi ablative temporale definind trecutul (“omnibus temporibus aeta-
viitorul (“dein”, “postermo”) şi cele impregnate cu fiorul morţii (ale căror pi- roane gramaticale sunt “nunc” şi “hodierno die”), călind inimile militarilor săi. Textul rostit prea puţin este compatibil cu alte figuri de stil decât cele amintite. Însă calitatea artistică a discursului nu este condiţionată de ele. În afara unei metafore depersonificatoare, referitoare la gali – “colluvies” – şi a stereotipicului “iugum” – însemn al oprimării – , o singură sinecdocă – “arma” – concentrează, la fel de obişnuit, faptele de vitejie. În schimb, chiar din momentul în care Attila arată că se încrede în conştiinţa oamenilor săi, care nu trebuie îmboldiţi la luptă de comandantul lor, undeva în atmosfera dramatică a episodului catalaunic pluteşte, parcă, prin ceea ce realizează Olahus, ecoul bătăliei de la Trasimenus, unde, potrivit relatării lui Titus Livius, fiecare militar s-a văzut nevoit să devină propriul său comandant, vâltoarea luptei, ceaţa şi vacarmul asurzitor fragmentând şirurile şi lipsind armata de comandă. Attila, în mesajul final al discursului său, stăruie tocmai asupra ideii de unitate a armatei, condiţionând prin ea soarta bătăliei, şi le porunceşte militarilor săi să nu-l piardă din ochi, urmându-i exemplul şi încrezându-se în zei: “Deos imprimis immortales […], deinde me, et ducem et commilitionem vestrum, sequamini. Adjuvabant Dii fortunam vestram, augebunt vires, gloriam et opes. Ego vero nusquam sum vobis defuturus […]. Me igitur proponite vobis ob oculos […], mea facta imitemini, ac dum me strenue rem gerentem videritis, alacri intrepridoque animo hostem urgete, profligate, prosternite. Non magno periculo victoriam consequuturi sumus, si pari virtute unoque animo cum hostibus depugnaverimus” [s.n.] (1545). Elocinţa proprie discursului rostit de Attila înainte de bătălia catalaunică nu se dezminte nici în cuvântările sale ulterioare, adresate militarilor după această luptă şi înainte de invadarea Italiei. Memorabile sunt şi secvenţele oratorice ale lui Aëtius sau ale profetului gal, ale personajului colectiv al disperaţilor cetăţeni din Rhemi ori ale piosului Nicasius sau ale papei Leo. Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|