Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 333
qui Bacchum Pesthi dulcissimum praeter rationem exhaustum decoquant et in longas horas despumat destertantque” (1516). Călătoria literară creează perspective care se vor pe măsura ştiinţei vremii, asupra reliefului brăzdat de ape şi asupra cetăţilor umane; dar munţii prăpăstioşi şi împăduriţi adăpostesc fabuloase ocoluri vânătoreşti care fac ca nici chiar nevoiaşii să nu se atingă de ceea ce Apusul apreciază drept delicatese, iar apele colcăind de peşte poartă sare, aur şi insule plutitoare, ori făptuiesc alchimice transformări. Cât despre cetăţi, acestea, cu catedralele lor adăpostind sfinte moaşte, cu orgi de argint şi coroane zidite spre pază, cu biblioteci păstrând cu sfinţenie inefabilele comori ale minţii şi mâinilor, cu palate în care apeductele varsă vinuri în fântâni, cu galerii subterane în care dulcea licoare nu-şi află butelci goale, – toate se oglindesc în irisul de artist şi singura ştiinţă cu care mai au ceva în comun rămâne nobila electroliză prin care s-au primenit pe veci cu poleiala acelei demiurgice lumini. Ca portretist, Olahus, dincolo de însuşirea, chiar prea temeinică uneori, a meşteşugului antic de redare a chipului fizic şi moral, dă viaţă personajelor sale formându-le treptat, modelându-le caracterul pe parcursul întregii lor evoluţii, lăsându-le să se prezinte, să se „mărturisească” singure prin tot ce întreprind. Sallustian în portretizări şi suetonian în biografii, Olahus este al timpului său, părăsindu-şi pe alocuri personajele, spre a le întrezări în reacţiile altora la faptele lor. O atare caracterizare indirectă, alături de con- tinua devenire a eroilor, determină complexitatea şi viabilitatea lor. Chiar şi inconsecvenţele lor (sau tocmai acestea) le conferă verosimilitate, le uma- nizează prin imperfecţiune. Astfel, lui Aëtius, personaj episodic, scriitorul îi consacră o scurtă dar bine documentată biografie, din care reiese că patricianul pe care hunii l-au găzduit pe când era prigonit de împăratul Honorius devine pentru ei, sub Valentinianus, un şarpe încălzit la sân, încălcându-şi promisiunile şi întorcând arma împotriva lor, folosindu-se de informaţiile pe care le avea despre ei din vremea apusei prietenii. Pe Theodoricus, regele vizigoţilor, Aëtius îl atrage de partea sa printr-o iscusită cuvântare, prezentată de scriitor în stil indirect. Refuzând armistiţiul solicitat de huni, deoarece îşi dă seama că aceştia aşteaptă revenirea din Hispania a tovarăşilor de arme, Aëtius devine, în discursul lui Attila, când bătălia catalaunică este iminentă, obiectul dispreţului şi mobilul mâniei hune. Deşi, cum arată Olahus, Aëtius avea indubitabile merite militare evidenţiate deja înainte de refugierea sa la huni (“is, initio ob virtutem et
armatei în culori ironice: “Nulla unquam maiore quam unus ex vobis minimus ediderit virtutis facinora. Imo si quid unquam fecit, id revera praestitit 334 ANTAL GYÖNGYVÉR vestra confisus, munitus et animatus, socii, societate. Esto, sit in eo aliqua rei militaris scientia; eam certe vestra doctrina didicit” (1518). Dacă acest discurs grăieşte mai mult despre caracterul lui Attila decât despre cel al lui Aëtius, acesta din urmă îşi va demonstra, totuşi, lipsa de verticalitate prin viclene cuvinte adresate, după moartea lui Theodoricus, fiului aceluia. În momentul atât de prielnic nimicirii lui Attila, după înfrângerea sa catalaunică, de teama evidentei victorii a lui Trasimundus asupra hunilor, care i-ar fi putut da tânărului rege gândul ieşirii din alianţa romană, Aëtius îl convinge să nu rişte un nou atac împotriva vrăjmaşilor. Eficienţa forţei sale persuasive determină incredibile schimbări în destinele personajelor şi în cursul istoriei. Aëtius este ucis din poruncă imperială, căci Valentinianus nu îi poate ierta scăparea din mână a lui Attila. Portretul lui Aëtius se desăvârşeşte, indirect, abia prin efectul pe care gestul său îl are asupra lui Attila, care, dincolo de meritele sale, după această uluitoare întorsătură a lucrurilor, după ce-şi văzuse moartea cu ochii (ce-i drept, fără măcar să clipească), devine incredibil de trufaş, crezându-se “maiul lumii întregi” – “malleus universi orbis” (1519). Marele merit al portretistului Olahus este că nu se lasă antrenat de subiec- tivitate; personajele sale nu sunt abordate simplist, nu suferă de platitudine, ci au caracterul bine reliefat. Ele sunt vii pentru că virtuţile lor nu exclud tare (sfinţii, evident, îşi depăşesc prin har divin condiţia umană) şi pentru că, pe de altă parte, scriitorul găseşte că şi în destinul celor mai întunecate făpturi umane există momente în care frumuseţea firii triumfă, conferind tragism sfârşitului oricărui personaj. Valorile sunt relativ percepute de societatea umană; se poate întâmpla, într-un moment de răscruce istorică, să fie necesară hrănirea posterităţii cu amarnica glorie a războiului… Viguros construitul personaj titular are un caracter complex. Deşi impre- sionează uneori prin clemenţă sau generozitate, altădată prin spirit de sacri- ficiu ori sensibilitate, ceea ce îl umanizează prin excelenţă trebuie căutat “etiologic”. Se ajunge la dedublări specifice fiecărei situaţii în parte, însă această cercetare nu ar fi cu putinţă fără marcarea lor de către scriitor. Prin aceasta, deşi timpuriu în literatură, dar cu un interes pentru uman şi cu o înţelepciune demult pârguite, Olahus ajunge la personaje deplin veridice şi datorită abordării lor psihologice. Dacă Eutropia, în fiinţa căreia ardoarea evlaviei este vitală, devine capabilă de crimă, Attila iniţiază în cursul masacrelor intermezzo-uri care, în mod cert, irump dintr-un soi de iubire. Cu toate acestea, el nu poate fi considerat, ca personaj, opusul Eutropiei, deoarece, pe de o parte, în opera lui Olahus nu există, în afara unor rarissime excepţii (una ar fi ponegritorul căruia i se adresează în Carmen 29, eventual numitul P.S. din Carmen 61, căci pe Katzianer ajunge, în cele din urmă, să-l apere de Logus), personaje (umane, nu divine) cu desăvârşire negative
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|