Nicolaus olahus

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

337

nestrămutata vrere. Astfel obţinută, Aquileia devine o cucerire într-un fel mai 

preţioasă decât ar fi fost Roma, a cărei invadare regele începe să o gândească 

mai circumspect. Fără voinţa de multe carate din episodul Aquileiei cucerirea 

Romei, este de la bun început, incertă. Printre rândurile explicite conţinând 

cumpănirea atacării Romei, se citeşte subconştienta satisfacţie a mai măreţei 

victorii anterioare, cu atât mai mult cu cât, înainte de înverşunatul asediu al 

Aquileiei, încă în Sicambria, însuşi regele îşi ispitise armata cu visul cuceririi 

cetăţilor Italiei, între care considerase că Roma este cea mai de seamă. După 

încheierea  trocului  cu  soarta, Aquileia  fiind  rasă  de  pe  faţa  lumii,  în  timp 

ce alte cetăţi se grăbesc să se supună de bună voie hunilor, Attila, pe de o 

parte,  mai  moderat  în  tratamentul  aplicat  oraşelor  din  calea  sa,  dintre  care 

pe unele se mulţumeşte să le cucerească fără a le distruge, pentru întâia oară 

sensibil  la  frumuseţile  arhitecturale  (“quibus  […]  propter  magnificentiam 

aedificiorum […] pepercit, ne igne absumerentur” (1525)) şi, pe de altă parte, 

este mai dispus să caute motive superstiţioase de a renunţa la Roma, chiar şi 

după ce episcopul arian al Ravennei îi promite, în schimbul căderii aceleia, 

sprijinirea  cuceririi  Africii:  “deliberare  secum  coepit,  an  exercitum  suum 

Romam duceret, casu Alarici regis Gothorum permotus, quem ea urbe ante se 

expugnata atque direpta inopinato fato defunctum fuisse acceperat “ (1526). 

Această  dilemă,  din  nou  tăinuită  în  faţa  alor  săi,  trebuie  că  are  amintitele 

resorturi psihice, deoarece teama de moarte niciodată nu i-a fost proprie celui 

care, luptând mereu în primele rânduri, chiar şi când a aflat că va pierde o 

bătălie, şi-a asumat-o şi care, la Aquileia, voia să se măsoare de unul singur 

cu apărătorii zidurilor. 

Roma  nu  a  fost  cucerită.  Dar  eul  războinic  neînfrânat  tulbură  zilele  şi 

nopţile  regelui  retras  din  nou  în  Sicambria;  înfruntând  sinele,  veteranul  ce 

tânjise după odihna şi binefacerile vieţii matrimoniale, îşi îndreaptă privirile 

şi inima către Asiria şi Egipt: “Contra id quod prius […] decreverat, cogi-

tabat dies ac noctes, ut devicta iam Europa, vires suas in Asiam, Assyriam, 

Aegyptum converteret” (1527). Gândul acesta i-l ştie, însă, numai părintele 

său  literar,  căci  Attila,  îndrăgostit  şi  băut,  moare  în  445,  lăsând  neatinse 

celelalte  continente.  Dar  profunzimile  sale  sufleteşti,  frământările  sale  din 

tainicul  spaţiu  lăuntric  –  atât  de  important  pentru  Petrarca  –  îi  dau  viaţă 

artistică eternă, umanizându-l atemporal, prin meritul lui Olahus de a fi înţeles 

că “muntele Ventoso nu măsoară nici un deget în comparaţie cu adâncimea 

abisală a […frământării] umane” (1528). 

---

338

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

3. MONOLOGUL

Dacă scriitorul se dovedeşte, sub aspectul narativ al operei sale, un mare 

arhitect  dispunând  de  temeinicie  în  documentare,  de  spirit  critic,  de  recu-

noaşterea  resorturilor  cauzalităţii  istorice  şi  de  imparţialitate,  arta  sa  fiind 

rodul atât al harului cât şi al sensibilităţii, şi dacă prin latura descriptivă a 

scrierilor sale devine un pictor de o mare forţă expresivă, capabilă să transmită 

generos imaginea trecută prin ochii şi sufletul său de artist, generând o viziune 

unică şi, implicit, emoţie totuşi, nicăieri nu este atât de evidentă calitatea sa de 

maestru al frazei ca în al treilea mod de expunere al său, monologul. 

Cunoscător al oratorilor şi retorilor clasici şi integrându-se spiritului uma-

nist al vremii, ceea ce creează sub acest aspect este un discurs persuasiv în 

care prezentarea situaţiei, argumentarea, preîntâmpinarea contraargumentelor, 

cunoaşterea valenţelor psihice, stăpânirea turnurilor sintactice şi învestitura 

de sugestie a cuvântului, alături de o poeticitate aparte, nu au cum să dea greş. 

Lui  Petrarca  îi  aparţine  observaţia  potrivit  căreia  “discursul  nu  poate  avea 

demnitate  dacă  sufletul  nu  o  posedă”  (1529).  Cuvintele  părintelui  studiilor 

umaniste, apreciat de Leonardo Bruni drept “cel dintâi care a fost dăruit cu 

atâta talent, încât a recunoscut şi readus la lumină antica eleganţă a stilului 

pierdut” (1530) certifică faptul că şi în cazul lui Olahus nobleţea cuvântului 

vădeşte un spirit emancipat. Înainte de a cădea în patima preţiozităţii expresiei 

rafinate, şi Ermolao Barbaro are convingerea că elocinţa este inseparabilă de 

înţelepciune (1531). Pico della Mirandola consideră că “nu există om rafinat 

care să nu se ocupe de forma literară; cine însă e lipsit de filosofie nu este 

om”  (1532).  Statutul  de  instrument  de  comunicare  civică  al  limbii  de  care 

vorbeşte  Stefano  Guazzo  (1533)  este  convertit  de  Speroni  şi  de Tomitano, 

datorită  scopului  întotdeauna  avut  în  vedere,  în  artă  a  convingerii,  în  care 

importanţa calităţii de filosof a oratorului este indubitabilă (1534). Poliziano, 

neobositul căutător al “vocabulei precise”, arată că cea mai umanistă dintre 

ştiinţe este cea a elaborării unui discurs (1535). Dacă ar fi posibilă găsirea 

vocabulei ideale, dacă însăşi existenţa ei nu ar fi condiţionată de potrivirea 

la conjuncturile care, oricât de asemănătoare să fie, nu se repetă niciodată, 

cuvântările unor personaje olahiene, ale lui Nicasius, al lui Lupus sau al papei 

Leo, în faţa invadatorilor ar fi identice între ele precum şi cu discursul celebru 

al  ţăranului  german  de  la  Dunăre  (din  Ceasornicul  domnitorilor,  prin  care 

Garcilaso  de  la  Vega  prelucrează  Orologiul  lui  Guevarà),  rostit  în  tradiţie 

antică, dar, de astă-dată, împotriva romanilor care ameninţau dreptul natural 

al  omului.  Or,  unicitatea  şi  valoarea  operelor  literare  stau  tocmai  în  arta 

cuvântului, în faptul că el trebuie căutat şi potrivit în mozaicul scriiturii, după 

---