NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
329
“nemo mortalium ad moenia defendenda accedere auderet” (1505). Minunea
care i-ar putea salva este sperată de la sacerdotul cetăţii, dar acesta, în locul
robiei de o viaţă le deschide perspectiva veşniciei lor fericiri, nu înainte de a
încerca să-i salveze prin propriul său sacrificiu. Templul adăpostind cetăţenii
adunaţi într-o supremă rugă în jurul cucernicului lor devine starea materială
a pietăţii şi nici o creaţie artistică nu poate fi vreodată mai cutremurătoare şi
aureolată de o mai tulburătoare sfinţenie decât aceste pagini ale lui Nicolaus
Olahus. Uciderea tuturor, a copiilor şi a celor vârstnici, a bărbaţilor şi femeilor
(“Hi obvios trucidare, puberes et impuberes necare, non aetati non sexui
parcere” (1506)), a celor ce se roagă în templu, are loc pe piosul fond sonor
al psalmilor, al sacrelor imnuri intonate cu o suprafirească şi teribilă bucurie,
cărora capul retezat al episcopului nu încetează a le da glas. Cerurile, sfâşiate
de durere, lasă să se vadă cete de îngeri luptând, de parcă grozăvia de pe
pământ ar fi fost proiectată în tării, iar trosnetele templului, înfricoşătoarele
sunete şi făcliile arzând de la sine peste “oraşul sfinţit prin moartea atâtor
martiri” – “tot martyrum caede consecrat” (1507) – sunt semnul că divinitatea
a devenit, în aceste pagini, personaj literar!
După acest episod, redat cu o artă incompatibilă cu vreun atribut, oricât de
generos ar fi acela, fanaticul asediu, durând ani, al Aquieleiei, eroica rezistenţă
a vitejilor ei cetăţeni, diabolica insistenţă şi geniul malefic al regelui hun,
devastarea, în cele din urmă, şi înecarea în sânge a oraşului din calea către
Roma nu au cum să răzbată mai cutremurător din scrierea lui Olahus, chiar dacă
dramatismul lor este acelaşi, chiar dacă războiul şi masacrul este pretutindeni
la fel de hidos, iar moartea la fel de tragică. Cronicarul care aspiră la onestitate
faţă de toate evenimentele şi în acelaşi timp la desăvârşirea artistică a fiecărei
relatări riscă să-şi vicieze opera. (Oricum, într-o asemenea scriere, nu se poate
vorbi de un singur punct culminant.) Pentru e evita “redundanţele artistice”,
nu-i rămâne decât să selecteze, în situaţii similare, mereu alte puncte de reper,
să îşi concentreze efortul creator asupra altor aspecte, să ofere alte detalii.
Olahus are de ales între a lăsa posterităţii căderea Aquileiei, datorită fatalităţii
de a se fi întâmplat după episodul Rhemi, ca pe o clonă literară a aceleia
(ceea ce pare, la un moment dat, că se conturează: “milites […] urbem ca-
piunt, diripiunt; iuvenes, viros, senes, passim [s.n.] trucidant, non aetati,
non sexui parcunt” (1508)) şi a găsi, în trista monotonie a genului proxim
– moartea – diferenţa specifică. Deoarece cruzimea invadatorilor este passim
neostoită, mereu aceeaşi, scriitorul marchează sfârşitul Aquileiei prin altceva:
sinuciderea frumoasei şi virtuoasei Digna. Aruncarea ei de la ultimul etaj al
locuinţei sale în râul Natiso îi mântuie castitatea şi, totodată, valoarea artistică
a operei.
Olahus nu este, însă, un narator tenebros. Când are ocazia, inserează în
330
ANTAL GYÖNGYVÉR
textura narativă digresiuni anecdotice care destind tensiunea prin umor. Attila
şi Corvinus, personaje centrale aflate în antiteză istorică, întrupând, însă,
numeroase calităţi comune – compatibilitate prin care slujesc în egală măsură
motivaţia operei – dispreţuiesc deopotrivă inerţia trupească şi dobitocia minţii,
iar felul în care înţeleg să le ridiculizeze şi să le contracareze înseninează
relatarea artistică, fie când regele hun îi supune la regim alimentar pe membrii
corpolenţi ai trupei ambulante de pe drumul Concordiei, fie când solul Înaltei
Porţi, stupefiat până la schizofrenie de grandoarea curţii de la Vişegrad, este
însărcinat de Corvin să solicite sultanului, în propriul său loc (!), un mesager
mai capabil.
Deşi, lucrarea Atila este, prin specificul ei, cea care pune în valoare în
cea mai mare măsură harul de narator al lui Olahus, atât în Hungaria, cât
şi în poemele sale epice, relatarea respectă legile artei. Primele trei capitole
ale operei de geografie umanistă, numeroasele sale pasaje autobiografice,
digresiunile istorice care, urmând metoda biondină, întregesc monografic
descrierea, se alătură istorisirilor descinse când din real (Atila), când din
oniric (poemele epice). Acestea invită, parcă, sufletul să se cuibărească mai
confortabil în trupul ostenit şi să asculte ceea ce a fost odată, ca niciodată:
“Tempus erat vernum; silvis frondentibus aptum
Gutture quo patulo dulce queruntur aves,
Floribus et viridis campi renovantur amoenis
Quo violis fragrat per iuga dulcis odor.” (1509)
...Şi povestea începe. Dacă este adevărată, grăieşte, fatal, tot despre
război:
“
Tuum Caesar populos armis belloque potentes
Convocat …” (1510)
Dar uneori, ca în Bucolicele lui Vergilius, susurul apelor şi trilul din
verzile dumbrăvi face ca povestea să se depene, departe de real şi de prezent,
despre zei cu plete de aur, despre nimfe plutind uşor în hore sau despre joviali
prieteni de demult:
“Murmure ubi grato vitreus perlabitur amnis
Exhilarans dulci tristia corda sono.
Incipit hic veteres cantu philomela querelas
Fronde sub umbrosa promere maesta suas.
Hanc aliae streperam volucres ganitibus altis
Argutae passim vincere quaeque studet
Luctibus inmodicis fessos tunc deprimit artus
Occupat atque oculos lumina chara sopor […]