Nicolaus olahus

346

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

prin acumulări, ci se ridică deodată, ca o flacără, la o deplină strălucire. În 

sfârşit, alţii te admiră pentru că, într-o situaţie atât de strălucită, păstrezi un 

suflet complet străin de fast şi atât de modest, că oricine te-ar vedea nu-şi 

poate da seama, din purtarea ta, cât de mare eşti. Eu nu admir separat aceste 

calităţi, ci pe toate laolaltă. Te rog să-mi dai voie să vorbesc deschis şi să 

nu porunceşti să-mi încorsetez cuvântarea între limitele modestiei tale, căci 

sfiala mea a micşorat şi aşa destul de mult aceste limite […]” (1558). 

Iar Erasmus de Rotterdam, chintesenţă a spiritului umanist, îi scrie: “Nu 

pot să-ţi cer altceva decât să continui a fi Olahus” (1559). 

În lucrarea sa De morum in omni republica, publicată la Anvers, în 1571, 

Joannes Cynglus i se adresează astfel umanistului transilvănean: “Pe tine nu 

încetează a te lăuda şi alte ţări […] şi […] nu există nici în Germania, nici 

în Belgia, nici la elveţienii noştri, nici chiar în Italia şi Franţa om, cu oricâtă 

brumă de învăţătură, care să nu fi auzit de virtuţile tale, de erudiţia ta” (1560). 

Cel mai vechi portret – amintit deja – al lui Olahus, alături de versurile 

votive consemnate, este însoţit de alte trei poezii-inscripţie, semnate de Bona 

György, nepotul său, Liszti Sebestyén, o altă rudă a sa, notar la cancelaria 

de curte, şi de renumitul istoric Istvánffy Miklós. Aceste versuri ocazionale, 

mediocre, grăiesc totuşi despre prestigiul celui căruia i-au fost dedicate:

   

“Si quis es Olahi, qui iam praeconia famae

   

Audieris, tamen hunc ipse videre cupis.

   

Aspice, quam docta cernis pictam arte tabellam,

   

Praesulis illius talis imago fuit.” (1561) 

    

“Internam veluti spetiem demonstrat imago, 

   

Virtutum est famam tollit ad astra piam.

   

Si quoque nativo facies expressa colore, 

   

Pictoris digitis conspicienda datur; 

   

Scilicet externae facies subiecta figurae,

   

Praeceptis animae debeat esse suae.” (1562)

    

“Hos oculos, haec ora, comas, talemque figuram,

   

Praesul Olahus habet, talis imago sua est.

   

Dii, facite, ut tali terras sub imagine multum

   

Incolat, et sero sydera summa petat.” (1563)

Kemény  József,  într-un  articol  al  său  (1564),  enumeră  mai  multe  vo-

lume  dedicate  lui  Nicolaus  Olahus,  precum  şi  contemporani  care  i-au  fost 

recunoscători pentru sprijinul acordat. Între ei, Ramus János, ajutat de Olahus 

să-şi facă studiile, îi adresează fierbinţi versuri himnice, cuvenite zeului artei, 

fără a uita să pună pronumelor destinatarului iniţială majusculă:

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

347

   

“In Te musarum turba geniosa quiescit,

   

 

Tuque Helicon, Tuque es quiquid Apollo fuit.

   

Ergo sibi musas quisquis velit esse faventis,

   

 

Et felix studiis numen adesse suis, 

   

Pectoribus ille Tui precibus penetrate fatiget, 

   

 

Expergnetque animi limen Olahe Tui, 

   

In quo, quicquid habent vatum monumenta, reclusum est,

   

 

Heu, quando Deus hic flumine abundat!” (1565) 

Prin alte stângace rânduri, Janus Lucius Brassicanus îşi dedică versurile 

tot lui Nicolaus Olahus:

   

 

“Cuinam debeo dedicare carmen 

 

 

  

 

 

Ab iucunde recens meo patrono?

    

 

Profecto Tibi, Nicolae, soli

    

 

Qui mi continue facis benigne.” (1565 b)

Ceea ce au, însă, comun toate aceste rânduri modeste este că se constituie, 

peste timp, într-o mărturie a recunoaşterii umanistului, care devenise pentru 

oamenii  de  cultură  ai  vremii,  de  orice  talie,  un  mentor,  o  figură  legendară 

vie. Şi, cu toată, uneori, penibila lor înfăţişare, aceste poezioare reprezintă, 

printr-o dureroasă ironie, mai mult decât i-a oferit aceluiaşi Nicolaus Olahus 

posteritatea, acasă.

În acest sens, cercetătorul şi traducătorul Tóth István remarcă faptul că 

studiile de specialitate, privitoare şi la Olahus, sunt puţine şi date uitării, şi că, 

oricum, ele nu pot suplini traducerile: „De egy-egy tanulmány megírásával 

még nam tulajdonítottak kellő fontosságot […]Nicolaus Olahus költészetének, 

mert  az  édeskevés  egy  költőnek,  ha  nem  fordítanak  műveiből  az  olvasó 

számára”  (1565  c).  Şi,  mai  departe,  observând  că  mulţi  din  cei  omişi  din 

exegeze, datorită netraducerii lor, sunt poeţi „pur-sânge”, solicită monografii 

bazate  pe  traduceri  şi  pentru  acest  secol  umanist,  al  XVI-lea.  Îl  numeşte 

pe  Nicolaus  Olahus  „cel  mai  mare  scriitor  istoric  al  umanismului  de  după 

Mohács” (1565 d) şi spune despre el că „prin opera vieţii sale, a pus temelia 

tradiţiei comune în literatura română şi maghiară şi a făcut toate acestea la un 

nivel european” (1565 e). 

În exegeza românească, Gabriel Ţepelea este de părere că “talentul său 

[al lui Nicolaus Olahus] nu este atât de firav cum se lamentează el şi dacă 

sarcinile importante i-ar fi acordat mai mult răgaz, ar fi lăsat o operă poetică 

la înălţimea celei istorice” (1566). Cercetătorul pledează pentru apărarea şi 

studierea operelor literare umaniste de expresie latină, pe care le numeşte “o 

altă ipostază a literaturii şi culturii noastre” (1567). 

---