Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 339
priceperea meşteşugită şi sensibilitatea fiecărui scriitor. Dacă efectul asupra lumii este fiorul emoţiei artistice, scopul a fost atins. În cazul discursului literar, întâiul destinatar, personajul auditor, este altfel solicitat decât lectorul operei. De pildă, înainte de bătălia catalaunică, militarii lui Attila nu sunt “afectaţi” artistic de îndemnurile comandantului lor; regele caută să le transmită prin ele forţa motrice şi motivaţia sacrificiului lor suprem. Deja din acest punct de vedere, Olahus este un orator de excepţie. Personajul său colectiv, într-un unic elan, devine de nestăvilit în urma raţionamentului desfăşurat înaintea sa, cu toată strategia oratorică, de comandant. Militarii sunt gata să preia iniţiativa atacului (“tantum animorum milites sumpserunt,
că ceea ce le oferă regele este mai mult decât o înlănţuire de fraze: este un spectacol filosofic în care oratorul ştie să evidenţieze părţile favorabile ale adevărului, atunci când summa summarum ar avea valenţă negativă, sau să prezinte realitatea în linii mari, dacă detaliile contravin scopului urmărit. Şi, deoarece tot ce afirmă este, astfel, absolut adevărat şi nimănui nu-i trece prin gând să exploreze nu cele afirmate, ci cele omise înadins, discursul său nu are cum să fie sortit eşecului. Toate acestea, pentru militarii suspicioşi şi deosebit de inteligenţi, ar putea părea, la limitele absurdului, o incredibilă cacealma. Însă, pe de o parte, ei sunt un singur aparat de război şi, “înghiţind” răzleţele cârteli ale unora, ca unul aşteaptă să li se spună că singura opţiune demnă şi în spiritul tradiţiei străbune este mersul înainte, cu orice preţ, şi că moartea este mai dulce decât robia. Pe de altă parte, niciodată comandantul nu s-a sustras aceleiaşi sorţi, iar conştiinţa acestui fapt face parte din spectacol, ca element forte. Când îl prinde în trema discursului, regele nu face decât să amintească un lucru ştiut. Este obiceiul lui de a invoca lucruri ştiute, pentru care înşişi militarii săi pot fi luaţi martori: capacitatea războinică a hunilor, ticăloşia trădătorului Aëtius, vitejia comandantului, forţa unităţii, speranţa în zeii ocrotitori. Regele nu le ascunde nici gravele dezavantaje: puterea şi numărul inamicului, faptul că se află pe un pământ străin, potrivnic, că sunt înconjuraţi din toate părţile, că reprezintă o pradă ispititoare, că felul lor de a lupta îi este bine cunoscut lui Aëtius. Apoi, rând pe rând le contracarează, arătând că duşmanii şi-au pierdut deja grosul oştirii, că hunii mereu au avut de purtat războaie pe pământ străin şi totuşi nu au cunoscut înfrângerea, că retragerea treptată între parapete ar fi alegerea cea mai ruşinoasă, că, dacă vor avea puterea să-i transforme pe prădători în pradă, nici o bogăţie nu ar putea-o întrece vreodată pe a lor, deveniţi stăpânii lumii întregi, că Aëtius a deprins arta mânuirii armelor de la ei, dar s-a dovedit mai nepriceput decât orice militar de rând de-al lor şi că ei îi cunosc această slăbiciune. Toate
340 ANTAL GYÖNGYVÉR acestea fiind evidente, ultima frază – “Vom obţine victoria fără preţul unei mari primejdii” (“Non magno periculo victoriam consequuturi sumus” (1537)) – se cuvine a fi considerată, ca valoare de adevăr, în rând cu celelalte. În cele din urmă, o singură nedumerire pare să tulbure inimile: cea legată de îndoielile de la început, de iniţiala neîncredere în victorie. Purtaţi în luptă de ecoul unor asemenea cuvinte şi cu şansa de partea lor, hunii, ca prin minune, se transformă, într-adevăr, deşi înfrânţi, în nişte favorizaţi ai sorţii. Iar Attila exultă.
În ce priveşte a doua destinaţie a discursului, cea artistică, oratorul devine unul clasic, căci urmărirea îndeaproape a textului literar pune în evidenţă un stil artistic mai presus de ştiinţa strict oratorică. Attila îşi începe cuvântarea prin zugrăvirea situaţiei prezente. Verbele şi expresiile verbale aflate la timpul corespunzător, unele comportând nume predicative multiple (“tam ardua
enumeraţie gradată, care reprezintă bunurile periclitate ale hunilor (“opes”, “facultates et regnum”, “salus et vita nostra”, “fortuna, vires, gloria et opes”). Epitete constând din şiruri de adjective, comparative sau superlative cel mai des, accentuează gravitatea situaţiei (“res tam ardua et necessaria”, “apertum
serie amplă de întrebări retorice, înţesate cu epitete gradate şi de enumeraţii, convertesc pe nesimţite timpul verbal prezent în trecut, astfel ca regele să poată elogia, îmbărbătând inimile, faptele săvârşite de cei cărora le vorbeşte: “Nam quod omnibus aetatis nostrae temporibus acrius urgenitus et periculosius pro- positum fuit nobis negotium, quam nunc, ubi de regno, salute et vita nostra agitur? […] Pretermisssis omnibus aliis vestris facinoribus superioribus annis magna fortitudine editis, quid rerum et arduarum et difficilium per Ger- maniam universam atque alias hostiles terras […], non forti animo super- avistis? […] Quid […] unquam curarum, quid laboris, quid periculi […] non pari animo vobiscum una subierim? quae res me unquam prospera ela- tiorem fecerit?” (1538). Repetarea insistentă a pronumelor interogative îi supune pe militari unui tir irezistibil de argumente, iar menţionarea doar în treacăt a faptelor de vitejie de la începuturi, trecerea peste detaliile legate de ele, este menită să banalizeze acele vremuri în comparaţie cu faptele mai recente, din Germania, pentru a sugera, printr-un artistic feed-back, forţa abia acum ajunsă la apogeu a hunilor şi, ca urmare, şansa unei mari victorii. Întremând, astfel, sufletele, Attila îşi readuce militarii la prezent, dar pe un sol acum mai rezistent, din punct de vedere psihic. Acum îi poate expune, fără riscuri, detaliilor dezavantajoase ale noilor condiţii de luptă. Ba, se foloseşte de acestea pentru a trezi în inimi mai multă bărbăţie chiar decât în gloriosul lor trecut, deoarece, cum remarcă într-o frază demnă de Adagiile lui Erasmus,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|